Primele spectacole de operetă au apărut în spațiul românesc încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. Montări precum „Baba Hârca”, “Însurățeii”, “Iudita și Olofern” (pusă în scenă în 1877 pe scena Teatrului Național din Iași, pe muzica lui Eduard Wachmann), lucrări originale, cu librete și muzică scrise de autori „naționali”, atrăgeau publicul, dar nu reușeau să supraviețuiască economic.
Costurile de producție erau prea mari pentru o epocă în care subvențiile de la stat lipseau sau erau infime, iar încasările nu acopereau efortul trupelor. Un exemplu este stagiunea de operetă din 1875 a Teatrului Național din Iași, coordonată muzical de P. Mezzetti, care a avut doar 14 reprezentații, insuficiente pentru a susține financiar proiectul.
Problemele economice au împins artiștii scenei românești spre un alt gen: spectacolul de revistă, care era mai ieftin, mai puțin pretențios și mult mai conectat la actualitatea politică și socială. Vodevilul și „canzoneta” au fost însoțite de texte satirice scrise de autori precum Vasile Alecsandri, Petru Grădișteanu, Niculae Tincu sau Al. Lara.
Spectacolul “Cer cuvântul” a popularizat un stil complet nou – cupletul, un tip de cântec satiric ce ironiza moravurile politice, abuzurile administrative, moda și chiar deteriorarea limbii și folosea melodii simple, ușor de reținut, care au devenit rapid hituri sezoniere. Dacă Alecsandri ridicase satira la rang de artă, noul cuplet o cobora în stradă și o apropia de editorialele acide din gazetele epocii.
I.D. Ionescu și gloria grădinii „Union”
Cea mai celebră scenă a cupletului bucureștean a devenit, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Grădina „Union”, amintită și de Ion Luca Caragiale în „O noapte furtunoasă”. Aici strălucea I.D. Ionescu, actor-cântăreț originar din Brașov, considerat de presa vremii „printre celebritățile junelui teatru”. Deși grădina era doar o curte modestă de pe fosta stradă Câmpineanu, lângă vechiul Teatru Național, succesul lui Ionescu a transformat-o într-un reper cultural.
Artistul interpreta romanțe, șansonete și cuplete compuse de I. Mușoi, A. Flechtenmacher sau Grigore Ventura, iar melodiile lui au depășit în scurt timp limitele orașului. „Galopul tramvaiului cu cai”, o ironie la adresa transportului în comun, a devenit un veritabil hit în toată țara, inclusiv în orășelele unde noul mijloc de locomoţie urbană nu a pătruns niciodată.
Cupletele lui Pantazi Ghica din spectacolul „Ai cuvântul” au mers și mai departe, atacând dur politicienii și artiștii epocii, „cu scopul mărturisit de a biciui pehlivănia politică, literară și artistică”. Inspirat de succes, compozitorul Alexandru Flechtenmacher a încercat să repete formula cu revista „N-aveți cuvântul”, mai puțin cunoscută, dar importantă prin textele lansate și pentru consolidarea interesului pentru muzica autohtonă.
Epoca romanței și a dansurilor de salon
Dramaturgul Zaharia Bârsan, fondatorul Teatrului Național din Cluj, povestea că romanțele cântate de I.D. Ionescu aveau o expresivitate atât de intensă, încât „niciun lied de Schubert n-ar fi sunat mai emoționant”. La Iași, baritonul Ionică Barbu se bucura de aceeași faimă, interpretând piese semnate de compozitori precum C. Codrescu, Alberto Cirillo sau C. Decker.
Romanța „Știi tu când te țineam pe brațe” a trecut, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din saloanele boierești în cârciumioare și de aici în memoria colectivă, fără ca cineva să mai știe exact cine o compusese. Versurile circulau în epocă fără autor (deși există indicii că i-ar fi aparținut poetului-ofițer Carol Scrob), dar melodia a fost aranjată pentru voce și pian de compozitorul C. Decker și publicată de librarul N. Cosma, devenind un șlagăr foarte cunoscut. O cântau tarafurile de lăutari în grădinile de vară, o fredonau cucoanele, iar artiști precum I.D. Ionescu de la Union au transformat-o în adevărate momente de magie muzicală.
La fel de cunoscută a fost piesa “Nu m-abandona”, devenită celebră în întreaga țară. Autorul acesteia, compozitorul și pedagogul transilvănean Augustin Bena, era originar din Pianu de Jos și și-a început formarea la Seminarul Andreian din Sibiu. Talentul său a fost rapid remarcat, iar Consistoriul l-a trimis cu o bursă la Berlin, unde a studiat doi ani la Conservator, completându-și apoi pregătirea cu încă un an la Conservatorul din București. În 1899, Bena s-a stabilit la Năsăud ca profesor de muzică al liceului din oraș și ca dirijor al corului local.
În acea perioadă a compus piese pentru orchestră, lucrări religioase și cântece profane și a publicat, în aranjamente pentru voce și pian, celebra romanță „Nu m-abandona”. Din 1906, Bena a predat muzică vocală timp de trei ani la școala medie de fete a „Asociațiunii” din Sibiu, a dirijat corul „Reuniunii române de muzică”, fiind și profesor auxiliar de muzică și cântare bisericească la seminarul local și compunând numeroase lucrări – atât laice, cât și religioase – unele inspirate din folclor, altele complet originale.
Compozitori precum Alexandru Flechtenmacher, Eduard Caudella sau Emil Scheletti au creat zeci de piese, unele originale, altele inspirate de modelele vieneze sau pariziene. Ascensiunea muzicii românești în lume a început însă odată cu “Valurile Dunării”, celebrul vals compus de Iosif Ivanovici, șef de fanfară militară în Galați, Tulcea, Focșani și București.
Publicată în jurul anului 1880 de editorul A. Gebauer, piesa a cucerit într-un timp record fanfarele, tarafurile de lăutari și orchestrele de cafe-concert din Europa, devenind primul „șlagăr” românesc cu adevărat internațional. A fost atât de popular, încât, se spune, chiar regina Victoria a Angliei a cerut să-l asculte într-o versiune cu text englezesc la o aniversare.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, muzica românească devenise un barometru al vremurilor. Romanțele, cântecele de salon, horele „naționale” sau valsurile cu parfum vienez circulau din grădinile de vară până în saloanele elegante, trecând din repertoriul lăutarilor în cel al artiștilor de scenă și al orchestrelor militare.
Publicul le știa pe de rost, transformându-le în mici capsule sentimentale ale unei Românii aflate între tradiție și modernitate. Era muzica unei lumi în schimbare, în care nostalgia, pasiunea și critica socială se amestecau firesc, conturând primele mari hituri ale culturii urbane românești care aveau să domine secolul următor.
