În dimineața de 13 martie 1915, o veste tragică a înfiorat societatea înaltă din Craiova: un foc de revolver a pus capăt vieții lui Grigore Gabrielescu, marele tenor român ce strălucise pe cele mai mari scene din Italia, Spania, Portugalia și America de Sud. Despre moartea lui, despre cauzele care l-au împins la un asemenea gest, s-au spus și s-au scris multe în acea epocă. Treptat numele muzicianului care cântase cu Adelina Patti la Teatrul Național din București a fost uitat.
Născut în comuna Cârcea de lângă Craiova pe 13 ianuarie 1859, apoi stabilit cu familia la Craiova, viitorul artist a urmat clasele primare la Școala Obedeanu, pentru ca la vârsta de 16 ani să facă parte dintr-un cor municipal, iar la 17, să fie admis în corul Liceului Central. După absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultății de drept și ale Conservatorului. Steaua norocului i-a surâs în iulie 1885, când a cânta pe scena Teatrului Național din București în „Traviata“, alături de diva mondială Adelina Patti. Marea artistă, încântată de calitățile partenerului ei, l-a elogiat în fața publicului, numindu-l „excelentisimul Gabrielescu“, și i-a dăruit inelul său cu briliante.
Încurajat de marea sa prietenă și de compozitorii Mascagni și Puccini, Gabrielescu și-a desăvârșit studiile muzicale și a ajuns să cânte permanent, timp de patru stagiuni, la Scalla di Milano. Din păcate, gloria i-a fost scurtă! Pe când se afla în Italia, a fost afectat de o nevroză care i-a atins laringele și coardele vocale. S-a întors în țară, fiind mai întâi profesor la Conservatorul din Iași, iar, din 1896, a revenit în orașul natal. În 1911, a devenit profesor de canto la Conservatorul Cornetti din Craiova și apoi director al instituției.
Din cercetările făcute de autorităţile craiovene cu privire la sinuciderea tenorului, s-au aflat următoarele amănunte:
Cu o seară înainte, avusese loc la Conservatorul Cornetti o audiție muzicală, apoi Gr. Gabrielescu i-a invitat la o agapă pe mai mulţi prieteni şi elevi ai cursului de canto. Defunctul a ţinut un toast şi a fost atât de emoţionat încât a plâns, dar nimeni nu bănuia că toastul acela însemna un fel de rămas bun. Plecând de la agapă, s-a întâlnit cu nepotul său, avocatul Valentin Gabrielescu, căruia i-a spus să vină dimineaţă să-l trezească, pentru ca împreună să plece cu trenul la Olăneşti, la doctorul Vuţureanu, ginerele sǎu.
Ducându-se acasă, profesorul şi-a aranjat corespondenţa, apoi a scris pe un bilet următoarele cuvinte: „Magazinul închis din cauza încetării din viaţă a patronului”, menţionând ca acel bilet să fie afişat pe uşa magazinului său de de arme și biciclete din strada Unirii. Pe un alt bilet, pe care l-a lipit pe uşa camerei sale, a scris: „Nu intra până nu vei anunţa parchetul”.
Conform înţelegerii, a doua zi dimineaţă Valentin Gabrielescu a venit să-l trezească pe unchiul sau. Văzând biletul, a alergat la circumscripţia de poliție din apropiere, unde l-a înștiinţat pe un procuror de descoperire. Înapoindu-se cu un comisar, cei doi au pătruns în cameră și au constatat că Gabrielescu s-a împuşcat cu un revolver „Browning“.
Ziarele epocii consemnează că Gabrielescu aşezase în jurul patului ghivece cu zambile. Cauza care l-a determinat să facă actul disperat a fost jena financiară în care se afla, conform unui fragment din scrisoarea pe care o lăsase parchetului:
„Împrejurările economice prin care trecem au zdruncinat mult situația mea financiară, iar împrumuturile oneroase ce am făcut, peste acele ce am contractat, n-ar fi servit decât ca un paliativ la boala care nu iartă. Gestul ce fac îmi permite să las un nume nepătat. Creditorii mei vor fi despăgubiţi din suma de 140.000 Iei cu care eram asigurat la societatea „Dacia-România”.
În privinţa modului în care urma să i se organizeze ceremonia funerară, tenorul a lăsat indicații stricte: „Doresc ca înmormântarea mea să se facă pe un furgon curat, împodobit cu flori de primăvară, căci aș dori ca sfârşitul vieţii mele să se întâmple în acest anotimp. Tot cu flori vor fi împodobiţi pe cât posibil și caii ce se vor înhăma la acel furgon, luîndu-se notă că zambilele mi-au fost cele mai dragi dintre florile primăverii. În loc de lumânări, eu prefer să se dea prietenilor care ar voi să asiste la plecarea mea câte un bucheţel de violete sau alte flori minuscule pe care să le poarte la butoniere. În loc de ornamente cernite sau steaguri negre la poarta casei, prefer un simplu steag alb: steagul păcii și al liniștii.
„Încolțit de creditori și pentru a intra nepătat în lumea cealaltă, precum cu fruntea senină a călcat în lumea asta, Grigore Gabrielescu și-a curmat zilele într-un moment de supremă desnădejde. Ciudată a fost partea din urmă a vieții acestui artist de rasă, împărțită între muzică, veșnic adorată, și comerțul, prozaicul comerț pentru care inima sa atât de curată, firea sa atât de idealistă, resimțea o repulsiune al cărei epilog fatal fu jertfa unei vieți folositoare muzicii!
Ne-a încremenit această crudă veste pe care cu lacrimi izvorâte din cea mai adâncă durere am citit-o în ziare. Sinuciderea s-a săvârșit într-o vineri 13, bineînțeles!
Ca într-un vis dulce al adolescenței, caleidoscop scump, ne amintim succesele tânărului tenor la reprezentațiile memorabile ale Adelinei Patti, apoi scurta, dar nemaipomenit de strălucita sa carieră pe scenele mari din Italia, Spania, Portugalia și America de Sud, laudele criticilor de seamă care îl consacrau mare artist, în fine, boala ce l-a adus în țară, curmând nemiloasă, în plină înflorire, o activitate lirică ce se anunța glorioasă!
Și acum, tot ce-a fost acest om, talent mare devotat Nobilei Arte, cântăreț vestit, suflet ales, amic neprețuit, toate aceste comori s-au dus odată cu el, lăsând în inimile noastre răni adânci, răni nespus de dureroase…
Prin moartea lui Grigore Gabrielescu, muzica pierde, în România, pe un adevărat Apostol! La revedere, prietene scump, tovarășe ilustru, într-o lume mai bună!“, scria cu amărăciune criticul muzical Mihail Mărgăritescu în revista Flacăra din martie 1915.
