Vittoria Colonna nu era o femeie de o frumusețe clasică, însă avea o eleganță și o distincție care îi trădau originea nobiliară.
Născută în aprilie 1490 la Marino, pe atunci parte a Statelor Papale, provenea dintr-una dintre cele mai influente familii ale Romei – tatăl ei, Fabrizio Colonna, era un nobil de seamă, iar mama, Agnese di Montefeltro, era fiica ducelui Federigo d’Urbino.
Destinul i-a fost marcat de pierderea prematură a soțului, marchizul de Pescara, căzut în bătălia de la Pavia. Avea doar 35 de ani când a rămas văduvă și, în urma acestei tragedii, s-a retras la Abația Monte Cassino, dedicându-se poeziei religioase și vieții spirituale.
Deși trăia retrasă, Vittoria Colonna a fost o figură influentă a cercurilor intelectuale ale vremii. Numeroși artiști și oameni de cultură îi căutau compania, iar într-o zi, pragul casei sale a fost trecut de Michelangelo Buonarroti. Din acel moment, între cei doi s-a născut o relație profundă, bazată pe o admirație reciprocă și pe viziuni comune asupra artei și religiei.
Cunoscut pentru personalitatea dificilă, Michelangelo și-a găsit în Vittoria Colonna un companion de excepție. Marchiza avea 46 de ani la momentul întâlnirii și l-a impresionat pe marele artist prin inteligența, credința și sensibilitatea sa artistică. Cei doi petreceau ore întregi împreună, schimbând idei despre artă, religie și sensul creației.
“Mă iubea mult, iar eu îi împărtășeam această iubire“, avea să scrie Michelangelo mai târziu, descriind o legătură care, deși profundă, nu a fost niciodată de natură fizică. Vittoria Colonna îi trimitea sonete religioase, iar Michelangelo îi răspundea cu poeme și desene. Unele dintre scrisorile lui au un ton afectuos, aproape pasional, însă fără a depăși granițele unei prietenii intense.
“Nimeni, Doamnă, nu se poate înălța la aureola ta strălucitoare, dacă nu-i vin în ajutor modestia și grația ta. (…) Depărtarea dintre noi crește, iar curajul meu slăbește. Sufletul meu te iubește cu umilință și te urăște doar pentru că ești atât de departe de mine.”
Deși relația lor era una pur intelectuală, apropierea Vittoriei Colonna de Michelangelo și de alte figuri influente ale vremii a atras suspiciunile cercurilor puterii. În casa marchizei se întâlneau atât clerici, cât și simpatizanți ai Reformei protestante, ceea ce a dus la o anchetă a Inchiziției. Bănuită că ar avea legături cu mișcarea reformată, la un moment dat a fost nevoită să se refugieze la mănăstirea din Viterbo, sub protecția cardinalului Reginald Pole.
În ciuda distanței, legătura cu Michelangelo nu s-a întrerupt. Cei doi au continuat să corespondeze, iar artistul i-a trimis desene și scrisori pline de admirație. Vittoria Colonna, în schimb, încerca să îl încurajeze să nu se lase copleșit de sentimente și să se concentreze pe creația artistică.
“Frumusețea ta plutește dincolo de regulile lumești și încântă un suflet îndrăgostit de tot ce este rar și sublim”, îi scria Michelangelo.
De-a lungul timpului, situația Vittoriei Colonna în societate s-a înrăutățit. Papa Paul III i-a confiscat bunurile, forțând-o să se întoarcă la Roma, dar ajunsă aici, a fost treptat părăsită de prieteni. Doar Michelangelo și câțiva apropiați i-au rămas alături în ultimii ani de viață. Afectată de exil și de pierderea statutului social, starea ei de sănătate s-a deteriorat rapid.
Michelangelo i-a fost alături până la sfârșitul vieții, iar când marchiza s-a stins, pe 25 februarie 1547, la vârsta de 56 de ani, artistul a mărturisit cu tristețe:
“Moartea mi-a luat un mare prieten.”
