Catherine Parr s-a născut în august 1512 și a fost cel mai mare copil al lordului Thomas Parr și al lui Maud Green, fiica lui Sir Thomas Green, care era descendent al regelui Eduard al III-lea. Fetița a avut un frate mai mic, William, care mai târziu a devenit primul marchiz de Northampton, și o soră, Anne, contesă de Pembroke.
Sir Thomas a fost un apropiat al regelui Henric al VIII-lea, dar a murit când Catherine era mică. Mama s-a ocupat de educația viitoarei regine a Angliei, copila vorbind fluent franceza, latina și italiana. În 1529, când avea șaptesprezece ani, s-a căsătorit cu Sir Edward Burgh, care era cu douăzeci de ani mai mare decât ea și avea probleme de sănătate, dar a rămas văduvă după patru ani, în primăvara anului 1533.
La un an după moartea primului soț, Catherine Parr s-a recăsătorit cu John Neville, al 3-lea baron Latimer, văr de-al doilea al tatălui ei, care avea de două ori vârsta ei și doi copii dintr-un mariaj anterior. Bărbatul era un susținător fervent al Bisericii Catolice și s-a opus anulării căsătoriei regelui cu prima soție, Caterina de Aragon, și căsătoriei ulterioare a acestuia cu Anne Boleyn. În octombrie 1536, în timpul Revoltei Lincolnshire, protestatarii au venit în fața casei familiei Latimer, iar Catherine a fost martora violențelor la care vârstnicul său soț a fost supus. Între octombrie 1536 și aprilie 1537, femeia a trăit singură, îngrijindu-și copiii vitregi și luptându-se să supraviețuiască. În ianuarie 1537, în timpul revoltei cunoscute sub numele de Pelerinajul Harului, a fost ținută ostatică la Castelul Snape din Yorkshire, rebelii i-au jefuit casa și i-au transmis lordului Latimer, care se afla la Londra, că, dacă nu se va întoarce imediat, îi vor ucide familia. Regele și Thomas Cromwell au aflat de incidente, dar nu era clar dacă bărbatul era fidel al regimului – și din această cauză fusese pedepsit – sau conspirator.
În următorii șapte ani, familia și-a petrecut o mare parte din timp în sudul Angliei. În 1542, cei doi au venit la Londra, Latimer devenind membru al Parlamentului, iar Catherine i-a vizitat la curtea regală pe fratele ei, William Parr, primul marchiz de Northampton, și pe sora ei, Anne Parr, contesă de Pembroke. Aici a făcut cunoștință cu cel care va deveni al patrulea său soț, Sir Thomas Seymour.
Până în iarna anului 1542, starea de sănătate a lordului Latimer se înrăutățise, iar ea l-a îngrijit cu devotament până când a încetat din viață, un an mai târziu. În testamentul bărbatului, Catherine fusese numită tutore al fiicei lui, Margareta, primise conacul Stowe și alte proprietăți, devenind o văduvă bogată.
Folosindu-se de prietenia mamei ei cu prima soție a regelui Henric al VIII-lea, Caterina de Aragon, Catherine a reluat relațiile cu fiica fostei regine, Lady Mary, s-a stabilit în reședința acesteia și astfel i-a atras atenția regelui. Deși începuse o relație romantică cu Sir Thomas Seymour, fratele regretatei regine Jane Seymour, a considerat că trebuie să accepte propunerea lui Henric de a-i deveni soție. Văduva s-a căsătorit cu Henric al VIII-lea pe 12 iulie 1543 la Hampton Court Palace și a fost prima regină a Angliei care era și regină a Irlandei, după ce Henric își luase titlul de rege al Irlandei.
Când a devenit suverană, Catherine și-a instalat fosta fiică vitregă, Margaret Neville, ca doamnă de onoare, a fost parțial responsabilă pentru reconcilierea lui Henric cu fiicele lui din primele două căsătorii și a obținut un control eficient asupra curții regale, ocupându-se de provizii și finanțe.
Opiniile religioase ale reginei au fost privite cu suspiciune de oficialii anti-protestanți de la curtea regală, ai căror reprezentanți erau Stephen Gardiner (episcopul de Winchester) și Lordul Wriothesley (Lordul Cancelar), iar cei doi au încercat să-l întoarcă pe rege împotriva ei. S-a întocmit chiar un mandat de arestare, dar femeia a aflat și a reușit să discute cu regele, explicându-i că excesele se datorează doar îngrijorării pentru starea de sănătate a suveranului. A doua zi, o gardă înarmată care nu știa că soții ajunseseră la o înțelegere a încercat să o aresteze.
Cu puțin timp înainte de a muri, Henric a stabilit o indemnizație de 7.000 de lire sterline pe an pentru pentru Catherine și a ordonat ca, după moartea lui, văduva să primească respectul unei regine în funcție. Abila suverană s-a retras de la curte după încoronarea fiului vitreg, Eduard al VI-lea, pe 31 ianuarie 1547, în casa pe care o avea la Old Manor, în Chelsea.
La scurt timp după aceea Thomas Seymour, vechiul ei iubit, care era în același timp unchi al noului rege, s-a întors în Anglia, iar Catherine i-a acceptat cererea de căsătorie. Deoarece trecuseră doar patru luni de la moartea lui Henric, Seymour știa că membrii Consiliului regenței nu vor fi de acord cu un mariaj atât de rapid, așa că cei doi s-au căsătorit în secret, iar regele Eduard al VI-lea și consiliul său nu au fost informați despre uniune timp de câteva luni.
În acest timp, Catherine a început să aibă altercații cu cumnatul ei, Edward Seymour, primul Duce de Somerset, pentru că apăruse o rivalitate între ea și Anne, soția acestuia, care îi fusese fostă doamnă de onoare. Scandalul a pornit de la bijuteriile Catherinei Parr, pentru că ducesa susținea că, în calitate de văduvă, nu mai avea dreptul să poarte bijuteriile care aparțin soției regelui, și acestea ar trebui să-i revină ei, ca soție a Lordului Protector. În cele din urmă, ducesa a câștigat, iar relația cu Catherine s-a deteriorat definitiv.
În martie 1548, ajunsă la vârsta de 35 de ani, fosta regină a rămas însărcinată, ceea ce a fost o surpriză, pentru că nu rămăsese deloc gravidă în timpul primelor trei mariaje. În iunie 1548, însoțită de Lady Jane Grey, s-a mutat la Castelul Sudeley din Gloucestershire, unde avea să-și petreacă ultimele luni de sarcină și ultima vară din viața ei.
Aici a adus pe lume, la sfârșitul lui august 1548, singurul ei copil, o fetiță numită Mary. După doar cinci zile, pe 5 septembrie 1548, fosta regină a Angliei a murit, probabil din cauza febrei puerperale, o boală frecventă în epocă, provocată de lipsa condițiilor de igienă în timpul nașterii.
Înmormântarea Catherinei Parr a avut loc pe 7 septembrie 1548 și a fost prima înmormântare protestantă care a avut loc în limba engleză, fosta suverană fiind depusă în Capela Sf. Maria de pe domeniul Castelului Sudeley.
Lordul Seymour a fost decapitat pentru trădare pe 20 martie 1549, iar fiica lor, Mary Seymour, a fost luată de Ducesa de Suffolk, o prietenă apropiată a Catherinei. Bijuteriile pe care le mai avea au fost păstrate inițial la Sudeley, fiind trimise la Turnul Londrei pe 20 aprilie 1549, iar hainele și scrisorile fostei regine au ajuns tot acolo în luna mai. După un an și jumătate, pe 17 martie 1550, printr-un act al Parlamentului, orfana, Mary, a primit o parte din averea care fusese confiscată după moartea mamei. Ultima menționare a existenței acestei fiice a fost înregistrată la aniversarea de doi ani, deși au circulat legende conform cărora fata a ajuns la maturitate, s-a căsătorit și a avut copii.
În timpul războiului civil, Castelul Sudeley a fost folosit ca bază de apărare a regelui Carol I, ceea ce a dus la asediul și jefuirea lui în ianuarie 1643, moment în care mormântul Catherinei Parr a fost probabil distrus. Castelul și-a schimbat proprietarii de mai multe ori în timpul războiului înainte de a fi abandonat în 1649, iar mormântul reginei a fost considerat definitiv pierdut.
Joseph Lucas, un membru al nobilimii locale, l-a descoperit printre ruinele capelei în 1782: “În vara anului 1782, pământul în care Qu. K. Par zăcea a fost îndepărtat, iar la adâncimea de aproximativ doi metri sicriul ei de plumb a fost găsit destul de întreg… Domnul J. Lucas a avut curiozitatea să desfacă partea superioară a sicriului, așteptându-se să descopere doar oasele defunctei, dar, spre marea sa surprindere, a găsit întregul corp înfășurat în lenjerie de pânză. Curiozitatea lui nejustificată l-a determinat să facă o gaură prin pânza care acoperea unul dintre brațele cadavrului, a cărui carne era albă și umedă”, consemna un document din epocă.
Sicriul a fost redeschis în 1783, 1784, 1786 și în 1792, apoi ultima dată în 1817, când reverendul local a decis să-l mute în cripta de sub capelă. În timpul acestor cercetări, au fost colectate fragmente din rochia Catherinei și podoabe de păr, dintre care una a fost dăruită Elisabetei Hamilton, cele mai multe fiind acum expuse la Castelul Sudeley. Rămășițele au fost mutate în 1861 într-o capelă complet restaurată, sub un mormânt neo-gotic proiectat de Sir George Gilbert Scott.
