Istoria Angliei în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea a fost dominată, fără doar și poate, de personalitatea reginei Elisabeta I. Născută pe 7 septembrie 1533, fiică a regelui Henric al Vlll-lea, a fost declarată copil nelegitim în momentul decapitării mamei sale, Anne de Boleyn, pierzând astfel dreptul la succesiune.
A urcat totuși pe tronul Angliei pe 17 noiembrie 1558, în urma decesului surorii vitrege, regina Maria Tudor, și a domnit timp de aproape o jumătate de secol, până în 1603. În timpul îndelungatei ei domnii, societatea engleză a cunoscut o dezvoltare fără precedent, devenind una din țările cele mai puternice ale lumii.
Istoricii care i-au fost contemporani spuneau despre ea: „Avea o inteligenţă vie, o cultură vastă şi un simț deosebit de a simți pulsul maselor, reuşind să câştige simpatia poporului încă din primii ani ai domniei şi să-și impună, fără prea mari eforturi, voinţa ei de fier.
La Londra, ca şi în cursul călătoriilor ei regulate prin localităţile regatului, se manifesta volubilă, spirituală, apropiată de oameni şi totuşi impunându-le un adânc respect; făcea complimente unui primar pentru cunoştinţele sale de limba latină, dar şi unei gospodine pentru gustul bucatelor pregătite… Avea un temperament năvalnic, era iute la mânie, lovea cu pumnul în masă dacă o supăra cineva şi râdea în hohote când se distra. Puterea ei de muncă era de neîntrecut; se întâmpla adesea si lucreze cu secretarii ei timp de 14 ore în şir! Foarte cultă, vorbea latina, franceza, italiana şi spaniola şi se distra cu traducerea în limba engleză a versurilor poetului latin Horaţiu.
Nu dispunea decât de o gardă personală foarte redusă ca număr şi trecea cu trăsura prin mulţimea care o înconjura aclamând-o: “Dumnezeu să Vă aibă în pază, Majestatea Voastră!”, iar ea răspundea: “Dumnezeu să blagoslovească poporul meu!” Deşi miloasă din fire, aceasta nu înseamnă că, mai ales mai târziu, în anii ei de domnie, nu au căzut victimă fanatismului religios zeci şi zeci de preoţi, executaţi din ordinul Consiliului reginei. Cu toate acestea, în marile probleme ale coroanei a învins întotdeauna raţiunea ei lucidă şi cumpătată, într-o epocă în care aveau loc ciocniri între rivali de o violenţă teribilă.
Elisabeta a ştiut să ocolească primejdiile şi nu a cedat, a încercat să evite războaiele, fiind dispusă chiar să mintă, să jure unui ambasador că nu ştie nimic despre o problemă pe care o cunoştea prea bine, ori, dacă era oportun, să transpună discuţia pe plan sentimental, folosind tot arsenalul farmecului feminin.
„Această ţară, scria despre Anglia ambasadorul Spaniei, a căzut în mâinile unei femei care este fiica diavolului”.
Într-o singură privință, regina Elisabeta nu s-a conformat dorinței poporului și a cercurilor aristocratice: a refuzat să se căsătorească, iar această decizie ar fi putut avea un efect grav, pentru că, dacă murea fără urmași, tronul devenea vacant, ceea ce ar fi putut provoca lupte sângeroase între diverși aspiranți la coroana Angliei.
Suverana a avut numeroși pretendenți, atât străini, cât și englezi, dintre care unii i-au fost pe plac. A fost cerută în căsătorie de Filip al II-lea, regele Spaniei, de prințul moștenitor al Suediei, de arhiducele Austriei și de ducele de Alençon. De asemenea, a manifestat sentimente de mare tandrețe față de câțiva nobili englezi precum amiralul Seymour, Leicester și Walter Raleigh, a flirtat cu ei, a schimbat chiar mesaje drăgăstoase, dar, în cele din urmă, nu l-a ales pe niciunul.
Ce își dorea cu adevărat? Să moară virgină? Se pare că regina era convinsă că nu putea deveni mamă. O căsătorie cu un moștenitor al vreunei coroane europene ar fi pus-o sub autoritatea unui soț și ar fi privat-o de prestigiul său. Numeroși istorici susțin că a fost numită „Regina Fecioară” și din cauza unor probleme fiziologice (despre care ar fi mărturisit unor apropiați) și că acesta ar fi fost motivul real pentru care a refuzat atât de multe cereri în căsătorie.
Elisabeta suferea însă și de serioase dezechilibre psihice. În copilărie, fusese martoră la condamnarea și execuția mamei sale, Anne Boleyn, a fost persecutată de propriul tată, Henric al VIII-lea, precum și de sora vitregă, Maria Tudor. Prima ei iubire, amiralul lord Seymour, a fost acuzat de conspirație împotriva regelui Henric și executat în fața ei. Mai mult, Elisabeta însăși fusese implicată în proces și arestată timp de mai multe luni, scăpând doar datorită inteligenței și abilității sale în timpul interogatoriilor.
Aceste traume i-au provocat tulburări nervoase severe, care au degenerat într-o formă de isterie. Regina își dorea dragostea, dar, în același timp, simțea o teamă puternică față de bărbați.
Robert Devereux, conte de Essex, viconte de Hereford și baron de Chartley, născut pe 10 noiembrie 1567 într-una dintre cele mai distinse familii nobile din Anglia, a fost, spun cronicile, ultimul favorit al Elisabetei.
Deși avea 55 de ani când l-a întâlnit prima dată, regina Angliei era încă o femeie atrăgătoare: înaltă, zveltă, cu fața albă și prelungă, buze subțiri și o expresie impunătoare. Avea mâini delicate, cu degete lungi, considerate cele mai frumoase din Europa. Purta peruci roșcate, bijuterii prețioase și rochii extravagante, uneori atât de decoltate încât îi puneau în dificultate pe cei care îi vorbeau.
În 1588, pe când avea vârsta de 21 de ani, acest Robert Devereux a apărut la curtea regală și a cucerit-o pe Elisabeta la prima vedere. Purta o pelerină de catifea brodată cu aur, o pălărie înaltă împodobită cu un lanț de aur și două perle mari în urechi. Avea o atitudine veselă, încrezătoare și era manierat, ceea ce i-a adus rapid simpatia suveranei.
În același timp, pe măsură ce îmbătrânea, imaginea Elisabetei se transforma radical. Pe când era în floarea vârstei, fusese reprezentată în picturi ca Diana, Astreea sau, după victoria asupra Armadei spaniole, ca Gloriana, regina zânelor (în poemul lui Edmund Spenser). La bătrânețe, portretele ei au devenit tot mai idealizate, menținându-i imaginea de tinerețe eternă, deși realitatea era total diferită. După ce suferise de variolă în 1562, pielea ei rămăsese brăzdată de cicatrici, iar părul îi căzuse parțial, motiv pentru care purta peruci și folosea straturi consistente de pudră.
După ce ultimul ei favorit, Robert Devereux, contele de Essex, a dezertat în Irlanda, în 1599, Elisabeta l-a plasat în arest la domiciliu și i-a retras privilegiile financiare. Trei ani mai târziu, bărbatul a încercat să organizeze o revoltă la Londra, dar nu a reușit să atragă suficienți susținători și, în cele din urmă, a fost capturat și executat pe 25 februarie 1601. Conștientă de greșelile pe care le făcuse în gestionarea acestei situații, Elisabeta a fost profund afectată. Un martor relata în 1602 că stătea deseori în dormitorul ei în întuneric și îl plângea pe Devereux.
La moartea principalului ei consilier, William Cecil, Baron Burghley, fiul acestuia a preluat conducerea guvernului, iar dintre principalele lui realizări a fost pregătirea unei succesiuni pașnice. Deoarece Elisabeta refuza să își desemneze oficial un succesor, Robert Cecil a început o corespondență secretă cu Iacob al VI-lea al Scoției, considerat cel mai potrivit pretendent la tronul Angliei.
Sănătatea reginei a rămas stabilă până în toamna anului 1602, când moartea mai multor apropiați i-a provocat o depresie profundă. Starea ei a început să se deterioreze în ianuarie 1603, cu aproximativ trei luni înainte de a înceta din viață. Cronicarul William Camden menționează că, deși Elisabeta fusese mereu sănătoasă, lucru pe care îl atribuia faptului că toată viața avusese o dietă moderată, în ultimele luni începuse să simtă o slăbiciune generală.
Într-o zi rece și ploioasă de ianuarie, regina a părăsit Westminster pentru ultima dată, îndreptându-se spre Palatul Richmond, în speranța că schimbarea de peisaj îi va îmbunătăți starea. Din păcate, acest lucru nu a fost de ajutor. Pe măsură ce boala avansa, petrecea tot mai mult timp rugându-se și vorbind doar cu Arhiepiscopul de Canterbury, John Whitgift, și cu Episcopul Londrei, care o îndemnau să-și găsească liniștea sufletească în Dumnezeu.
Un detaliu neobișnuit din ultimele ei zile a fost cererea ca inelul de încoronare, pe care îl purta în permanență, să-i fie tăiat de pe deget. Bijuteria intrase atât de adânc în piele încât nu mai putea fi scoasă, iar superstițioșii de la curtea regală au văzut acest gest ca un semn rău prevestitor, interpretându-l ca sfârșitul simbolic al „căsătoriei” cu Anglia.
Camden a descris în detaliu simptomele reginei: glandele gâtului i s-au umflat, apetitul i-a scăzut treptat, iar în cele din urmă a căzut într-o stare profundă de melancolie. Era copleșită de o tristețe inexplicabilă, iar cronicarul speculează că putea fi rezultatul vârstei înaintate și al faptului că văzuse atâția oameni dragi murind înaintea sa.
Până în martie 1603, regina s-a aflat în stare de letargie, vorbind foarte puțin și refuzând mâncarea. În ultimele ore de luciditate, Robert Cecil, șeful guvernului, și Lordul Păstrător al Sigiliului, Sir Thomas Egerton, au rugat-o să-l desemneze ca succesor pe Iacob.
Elisabeta I a murit pe 24 martie 1603, între orele două și trei noaptea, în apartamentele ei private din Palatul Richmond, o reședință ce fusese construită de bunicul său, Henric al VII-lea. Aflat pe malul sudic al Tamisei, palatul era considerat un loc liniștit, motiv pentru care regina alesese să-și petreacă ultimele zile acolo.
La scurt timp după declararea decesului, Robert Cecil a ordonat îmbălsămarea trupului, în ciuda dorinței defunctei de a fi lăsată neatinsă după moarte. Corpul ei a fost așezat într-un sicriu de lemn căptușit cu plumb și timp de câteva zile a fost depus în capela palatului.
Înainte de a fi transferat la Whitehall, coșciugul a fost păzit în fiecare noapte de șase doamne de onoare. Un detaliu neobișnuit consemnat de Elizabeth Southwell, una dintre slujitoarele fostei suverane, este că, în timpul priveghiului, s-a auzit o pocnitură puternică din sicriu. Se pare că procesul natural de descompunere a provocat acumularea de gaze, ceea ce a dus la spargerea cutiei din interior – un fenomen similar celui observat și la tatăl ei, Henric al VIII-lea.
Pe 28 aprilie 1603, la peste o lună de la moarte, trupul Elisabetei a fost transportat în Whitehall, apoi dus la Westminster Abbey într-o impresionantă procesiune funerară. Racla, acoperită cu catifea purpurie, era trasă de patru cai îmbrăcați în negru. Deasupra se afla o efigie realistă a reginei, îmbrăcată în robă parlamentară, cu coroana pe cap și sceptrul în mână.
Numeroase personalități au participat la ceremonie, de la nobili și cavaleri până la oameni de rând. Helena Snakenbourg, Marchiza de Northampton, a avut rolul de principală jelitoare.
Cronicarul John Stow a descris astfel atmosfera emoționantă a zilei: „Orașul Westminster era copleșit de o mulțime de oameni de toate rangurile. Străzile, casele și ferestrele erau pline de privitori, iar când au văzut efigia reginei pe sicriu, s-a auzit un oftat general, urmat de gemete și plânsete cum nu s-au mai văzut sau cunoscut vreodată în memoria omului.”
Un alt martor ocular, Paul Hentzner, un călător german care se afla în Anglia în acea perioadă, a notat: „Trupul reginei a fost purtat pe un catafalc magnific, acoperit cu catifea neagră, tras de patru cai, îmbrăcați și ei în negru; deasupra era o imagine a reginei în mărime naturală, cu o coroană pe cap și un sceptru în mână.”
După slujba funerară, sicriul a fost dus în capela lui Henric al VII-lea din Westminster Abbey. Inițial, Elisabeta I a fost depusă alături de bunicii ei, Henric al VII-lea și Elisabeta de York, dar în 1607, rămășițele sale au fost mutate în același mormânt în care se aflau cele ale Mariei Tudor, sora ei vitregă.
Pe mormântul lor comun este inscripționat mesajul în latină:
Regno consortes & urna, hic obdormimus Elizabetha et Maria sorores, in spe resurrectionis
[Consoarte pe scaunul de domnie și în mormânt, aici dormim, Elisabeta și Maria, surori, în nădejdea Învierii]
Explorările cercetătorului Arthur Stanley făcute în secolul al XIX-lea au dezvăluit că sicriul Elisabetei se află deasupra celui al Mariei I, așezate una peste cealaltă, simbolizând unirea după moarte a celor două surori rivale.
În memoria Elisabetei, succesorul ei, Iacob I, a comandat un monument impunător din marmură albă. Deși astăzi sculptura pare simplă, inițial fusese colorată: Elisabeta era înfățișată purtând o mantie căptușită cu hermină, un glob albastru în mână și o rochie în nuanțe vii. De-a lungul secolelor, aceste detalii s-au pierdut, dar monumentul rămâne unul dintre cele mai vizitate locuri din Westminster Abbey.
