Născută într-una dintre cele mai vechi familii princiare ale Europei și înzestrată cu o educație aleasă și o profundă empatie față de cei aflați în suferință, Elisabeta avea să transforme rolul tradițional al unei regine. În timpul Primului Război Mondial a îngrijit răniții de pe front, câștigându-și supranumele de „Regina infirmieră”. De-a lungul unei vieți marcate de războaie, tragedii familiale și mari schimbări politice, a rămas un simbol al demnității, al curajului și al devotamentului față de poporul belgian.
Elisabeta a venit pe lume pe 25 iulie 1876 la Castelul Possenhofen, tatăl ei fiind Karl-Theodor, Duce de Bavaria, și, în același timp, medic oftalmolog, iar mama a fost Maria Josepha a Portugaliei, fiica fostului rege Miguel I al Portugaliei. Copila a fost numită după mătușa paternă, împărăteasa Sisi a Austriei. Pictor amator, ducele Karl-Theodor a cultivat gusturile artistice ale fetiței, care a fost crescută cu o profundă dragoste pentru pictură, muzică și sculptură.
La clinica tatălui ei, unde mama lucra ca asistentă medicală, Elisabeta a luat contact cu problemele reale ale oamenilor, lucru neobișnuit la acea vreme pentru o prințesă, a învățat să facă mici intervenții și, cel mai important, a devenit atentă la suferința celor din jur, încercând să-i ajute așa cum putea.
Tânăra s-a căsătorit pe 2 octombrie 1900 la München cu Prințul Albert I, al doilea în linia de succesiune la tronul Belgiei, iar la urcarea soțului ei pe tron, în 1909, Elisabeta a devenit regină. Delicatul prinț îl urma la cârma Belgiei pe nepopularul rege Leopold al II-lea, care îi fusese unchi, și care era profund detestat de popor, mai ales după ce se căsătorise cu o fostă prostituată.
Noua suverană și-a asumat un rol public mai proeminent decât predecesoarele sale, implicându-se în multe organizații caritabile, mai ales în domeniul artelor și al asistenței sociale.
În timpul Primului Război Mondial, regina Elisabeta a lucrat cot la cot cu asistentele în spitalele care tratau răniții de pe front și a ajutat la înființarea Orchestrei Simfonice a armatei.
De asemenea, a călătorit frecvent în Anglia, sub pretextul de a-și vizita copiii care studiau acolo, ducând însă adesea mesaje și informații importante guvernului britanic de la soțul ei.
După război, familia regală, care locuise până atunci în orașul De Panne, s-a întors triumfătoare la Bruxelles și a pornit munca de reclădire a orașului după distrugerile provocate de război.
În toamna anului 1919, regina, regele și fiul lor cel mare, prințul Leopold, au făcut o vizită oficială în Statele Unite ale Americii, familia regală fiind foarte bine primită pe tărâm american.
Pe 17 februarie 1934, Albert I a murit într-un accident de alpinism în apropiere de Namur, fiind succedat la tron de fiul său, care a domnit sub numele de regele Leopold al III-lea. Elisabeta a Belgiei s-a retras din viața publică, pentru a nu diminua importanța poziției nurorii ei, regina Astrid. După moartea tragică a tinerei într-un accident de mașină, în august 1935, regina-mamă Elisabeta s-a întors însă la palatul regal, reluându-și poziția de primă doamnă a regatului.
Elisabeta a devenit o adevărată susținătoare a artelor și a fost cunoscută pentru prietenia ei cu Albert Einstein. În timpul ocupației germane a Belgiei, din 1940 până în 1944, și-a folosit influența pentru a ajuta la salvarea a sute de copii evrei.
În august 1942, regina a fost abordată de șefii asociațiilor evreiești, pe care i-a primit la Palatul Regal din Bruxelles. Vizitatorii i-au povestit despre atrocitățile comise de naziști, despre condițiile din lagărul de tranzit din Mechelen și despre bătrânii, copiii și bebelușii care fuseseră despărțiți de familiile lor.
Suverana le-a promis că „va face tot ce-i stă în putere pentru a opri arestările și pentru a proteja evreii belgieni de deportarea în Polonia”. După scurt timp l-a abordat direct pe Hitler prin intermediul familiei regale italiene și al Crucii Roșii pentru a-i cere să oprească persecuțiile.
Într-o telegramă care a sosit de la Berlin pe 4 iulie 1942, suveranei i s-a promis că evreii de naționalitate belgiană nu vor fi deportați sau separați de familiile lor și că cei care erau arestați la Mechelen, în așteptarea deportării, vor putea primi vizitatori.
Édouard de Streel, secretarul reginei, a transmis acest răspuns reprezentanților asociațiilor evreiești, atrăgându-le însă atenția că este doar o promisiune din partea autorităților germane și asigurându-i că regina Elisabeta va continua să se intereseze de soarta lor.
Respectându-și cuvântul dat, regina a intervenit în multe rânduri în favoarea evreilor și a reușit să-i salveze pe mulți dintre ei. În mai același an a vizitat un spital din Borgerhout și i-a convins pe naziști să permită unui număr de 80 de evrei bătrâni să rămână în instituția medicală, iar în iunie a protestat din nou împotriva reținerii evreilor la Mechelen și aproximativ trei sute dintre ei au fost eliberați în acel moment.
Din păcate, germanii nu și-au ținut promisiunile în perioada următoare: mulți evrei de naționalitate belgiană au fost arestați în timpul raidurilor simultane de la Bruxelles și Anvers din 3 septembrie 1943, în timpul „Operațiunii Iltis”, fiind ulterior trimiși în lagăre de exterminare.
În momentul în care Bruxelles-ul a fost eliberat, Elisabeta și-a oferit palatul pentru a deveni sediul comandamentului Corpului britanic al generalului Horrocks, iar în 1965, regina-mamă a primit titlul de „Drept între popoare” de la guvernul israelian.
În anii ‘50, suverana-mamă a stârnit o controversă politică pentru că a vizitat Uniunea Sovietică, China și Polonia, dar în 1959 a devenit primul monarh care a făcut o vizită în Israel.
Regina Elisabeta a Belgiei a murit pe 23 noiembrie 1965 la Bruxelles, la vârsta de 89 de ani, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântată cu funeralii naționale în cripta regală a Bisericii Maicii Domnului din Laeken.
