Marius Nasta: credința unui medic nobil

Marius Nasta s-a născut pe 4 decembrie 1890 la București și a fost al treilea din cei patru copii ai lui Alexandru și Irinei Nasta. Tatăl lui era inginer și avea origini aromâne, iar mama, născută Constantinidis, provenea dintr-o familie de cărturari ai cărei membri erau lingviști, scriitori și diplomați.

Moartea timpurie a lui Alexandru Nasta în 1895, când viitorul medic avea doar cinci ani, a făcut ca familia să se confrunte cu probleme finaciare, iar mama a fost nevoită să dea lecții de pian pentru a-și întreține copiii. Necazurile ei au lăsat o impresie puternică asupra lui Marius Nasta, a cărui modestie a devenit semnul distinctiv al întregii sale vieți. Tânărul a urmat Liceul Gheorghe Lazăr, una dintre principalele școli secundare din București, pe care a absolvit-o în 1908. În același an, s-a înscris la Facultatea de Medicină.

Aici l-a avut profesor pe medicul Ioan Cantacuzino, care l-a luat sub aripa sa și care a avut o mare influență atât asupra carierei lui profesionale, cât și a vieții personale. Profesorul combina orele teoretice cu pasiunea pentru cercetarea științifică riguroasă, dar le vorbea studenților și despre muzică și arte plastice.

Inspirate de eminentul microbiolog Ilia Ilici Mecinikov, cursurile lui Cantacuzino explorau noi domenii ale medicinei experimentale și ofereau studenților posibilitatea de a efectua cercetări științifice într-un laborator pe care îl înființase în 1901. Încă din acea vreme se lucra la producerea serului antistreptococic, urmat, în 1906, de producția serului antidizenteric (Shiga), dar profesorul cerceta și vaccinurile pentru combaterea bolilor infecțioase precum holera și tifosul.

Intrând în echipa lui Cantacuzino, Marius Nasta s-a alăturat unui grup de elită ai cărui membri au lăsat o amprentă greu de egalat pentru lumea științifică și medicală din România. Printre primii reprezentanți ai Școlii Cantacuzino se numărau Alexandru

Slătineanu, Ștefan Irimescu, considerat fondatorul pneumologiei românești, și Mihai Ciucă, profesor în domeniul bacteriologiei.

În perioada în care a fost student, Marius Nasta a lucrat ca medic extern la Eforia Spitalelor Civile între 1911 și 1913, apoi ca medic stagiar la Spitalul Brâncovenesc din București (între 1913 și 1918).

Munca în spital a fost întreruptă parțial de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Balcanic și apoi a Primului Război Mondial, perioadă în care tânărul doctor a participat la campaniile împotriva holerei, boală care afecta grav trupele angrenate în lupte.

În vara anului 1913, sute de soldați români muriseră din cauza holerei. Medicii Victor Babeș și Ioan Cantacuzino au fost însărcinați de guvern să ia măsuri imediate pentru a opri răspândirea epidemiei și au decis înființarea mai multor spitale mobile și a centrelor de carantină (așa numitele pest-house), care au fost folosite pentru tratarea pacienților și vaccinarea întregului corp de armată.

Marius Nasta a fost numit medic în centrul de la Zimnicea și, împreună cu colegii săi, a salvat mii de vieți datorită curajului de a intra în focarele de holeră și de a-i îngriji pe cei în suferință.

După absolvirea Facultății de Medicină în 1918, doctorul a studiat la Institutul Pasteur din Paris, între 1918 și 1920.

La întoarcerea în țară, a preluat funcția de asistent cercetător la Institutul pentru seruri și vaccinuri, redenumit în acel an Institutul Cantacuzino. Finanțată din fonduri publice, instituția a fost esențială pentru serviciile de sănătate din România, pentru că a combinat cercetarea științifică în domenii precum microbiologia, patologia experimentală, epidemiologia și igiena cu producerea de vaccinuri împotriva infecțiilor intestinale, poliomielitei, difteriei, tetanosului, tifosului și malariei, boli care afectau o mare parte a populației.

În 1926, Marius Nasta a fost numit șef al secției de tuberculoză ce fusese creată la Institutul Cantacuzino și în același an a petrecut câteva luni pentru specializare la Paris, lucrând la Spitalul Laennec și în laboratorul marelui bacteriolog Albert Calmette.

În 1927, o bursă a Fundației Rockefeller i-a permis să călătorească în Statele Unite, unde a vizitat mai multe clinici de tratament, inclusiv în Centrul Saranac Lake, cel mai avansat centru pentru tratamentul tuberculozei pulmonare la acel moment. Între 1928 și 1934, și-a continuat cercetările științifice la Institutul Cantacuzino și a profesat ca medic specialist în boli pulmonare la Casa Asigurărilor Sociale.

După moartea profesorului și mentorului său, doctorul Ioan Cantacuzino, în 1934, a părăsit Institutul Cantacuzino pentru a conduce un departament specializat în tratamentul diferitelor forme de tuberculoză și în chirurgia altor boli pulmonare, secție înființată la Spitalul Pantelimon din București. Pe lângă practica clinică la Pantelimon, doctorul a activat în cadrul „Ligii pentru combaterea tuberculozei”, a predat la Facultatea de Medicină și a efectuat sute de consultații ambulatorii la Spitalul Filaret și în cabinetul său privat.

În martie 1935, la o conferință susținută în prezența Reginei Maria la sediul Societății de Binefacere Principele Mircea, profesorul transmitea un mesaj categoric: “Într-o ţară cu o mortalitate infantilă atât de năprasnică, educaţia maselor poporului în tot ceea ce este igienă şi mijlocul sănătos de trai este inexistentă și copilul, mai ales, cade pradă bolilor nemiloase. Româncele nu ştiu să fie într-adevăr mame. Trebuie învăţate cum să-şi apere pruncul înainte şi imediat după naştere, până târziu, în epoca preşcolară, şi chiar până la maturitate.

Iniţiativa particulară are menirea să strângă aportul tuturor energiilor în această direcţie. Femeilor, şi în special celor din pătura avută a societăţii, li se cuvine imboldul de ridicare a copiilor din mizeria actuală.

Fiii poporului nostru, lipsiţi de hrană, de îmbrăcăminte şi de un culcuş cald, cad doborâţi de cruzi pe calea aprigă a vieţii. Ne trebuie grădini de copii mici, instituţii de protecție a fiilor celor ce-şi închid viaţa în muncă şi nu-şi pot creşte cum trebuie odraslele. Ne trebuie şcoli în aer liber, care stimulează pe elevul lâncezit în munca cărţii, dând rezultate nebănuite. Trebuie, în sfârşit, să doborâm marele obstacol de propăşire socială, lipsa de educaţie a femeilor şi ignoranţa preceptelor de igienă”.

Trei ani mai târziu, într-un articol publicat în „Viaţa românească”, scria: „Toate câte se petrec astăzi sub ochii noştri ne dau impresia că ceea ce-i lipseşte omenirii nu sunt mijloacele de a stăpâni sau de a se apăra de puterile naturii, ci de a se stăpâni pe sine însăşi, de a stăvili pornirile egoiste ale individului sau grupurilor de indivizi, de a face să reînvie acţiunea dezinteresată, cultul sacrificiului, respectul celui slab, dragostea aproapelui, virtuţi creştine, dar şi precepte ale ştiinţei, fiindcă de trăinicia lor, mai mult decât de orice altceva, depinde fericirea şi conservarea speciei, într-o epocă în care singura forţă de distrugere de care are să se teamă omul nu este alta decât tot omul!“.

Marius Nasta s-a ocupat de toate formele şi fazele acţiunilor de combatere şi mai ales de prevenire a tuberculozei, acordând o deosebită atenţie punerii prompte în evidenţă a cazurilor noi de îmbolnăvire, înainte ca pacienții să devină contagioși. În acest scop, a organizat campanii vaste de depistare a bolnavilor cu ajutorul radiografiilor și, pornind de la ideea că tuberculoza reprezintă o gravă ameninţare nu numai pentru orăşeni, dar şi pentru lumea ţărănească, a condus în 1939 primele acţiuni de microradiografiere în mediul rural, cu examinarea a peste 40.000 de persoane, iar în 1941 a creat la Bucureşti cel dintâi centru de depistare a tuberculozei.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, între 1941 și 1944, Marius Nasta a fost mobilizat ca maior în corpul medical al armatei române, iar în 1944 a condus echipele de prim ajutor din București în timpul bombardamentelor aeriene devastatoare care s-au soldat cu sute de victime civile.

În 1944, s-a mutat de la Spitalul Pantelimon la vechiul Spital Filaret, unde a fost șef de clinică până în 1949. În acel an, a reușit să fondeze „Institutul de Ftiziologie” și a devenit directorul acestuia până la pensionarea sa forțată din 1959. Institutul avea două filiale, una la Cluj, care era condusă de profesorul Leon Daniello, și cealaltă la Iași, coordonată de profesorul Nicolae Bumbăcescu.

În aprilie 1945, la lecţia de deschidere a cursului de ftiziologie ţinută în amfiteatrul de la Spitalul Filaret, spunea: „Am luat contact cu trista realitate a marii mizerii şi suferinţe a tuberculoşilor, am avut înaintea ochilor, zi de zi, toată grozăvia flagelului — vorba e banalizată, dar totuşi încă sub realitate — şi astfel m-am alăturat acelora care, în domeniul asistenței şi profilaxiei, erau pionierii luptei antituberculoase în România”.

Marius Nasta a fost căsătorit cu Lucia „Loulou” Băicoianu, fiica lui Constantin Băicoianu, un important economist și bancher român. Cuplul a avut patru copii, iar viața privată a medicului s-a concentrat în jurul familiei și prietenilor artiști și scriitori, printre care se numărau Jean Steriadi, Theodor Pallady și Dumitru Ghiață, Milița Petrașcu și Ion Jalea, muzicianul Vasile Jianu, filosoful Dimitrie Cuclin și profesoara Alice Voinescu, prima româncă doctor în filosofie.

Scriitorul Panait Istrati, bolnav de TBC, a devenit prieten cu familia Nasta după ce a fost îngrijit de medic la Spitalul Filaret în ultimii ani ai vieții. În 1913, Marius Nasta devenise apropiat de prințul Vladimir Ghika, a cărui credință puternică a avut un impact profund asupra familiei și a dus la convertirea Luciei Nasta la catolicism. Mulți dintre acești prieteni sau familiile lor aveau să piară în închisorile comuniste sau au fost, la fel ca doctorul Marius Nasta, supuși unor forme de persecuție.

Având în vedere rezultatele Programului Național pentru Controlul TBC, regimul comunist a vrut să-și prezinte succesul în afara României și profesorului Nasta i s-a permis la începutul anilor ’50 să călătorească în străinătate. După scurt timp a intrat în dizgrația puterii politice, pentru că începuse să critice finanțarea deficitară a sistemului de sănătate și devenise foarte îngrijorat de utilizarea excesivă a aparatelor învechite de radiologie.

Acest lucru l-a adus în conflict direct cu Voinea Marinescu, ministrul Sănătății, care considera că astfel de critici sunt atacuri la legitimitatea regimului. În plus, Nasta începuse să fie privit cu suspiciune pentru că refuzase să se înscrie în Partidul Comunist și pentru că era căsătorit cu fiica lui Constantin Băicoianu, considerat membru al burghezo-moșierimii.

Opiniile științifice curajoase ale medicului, originea familiei și cercul de prieteni, dar și invitațiile pe care le primea la congrese în străinătate l-au transformat rapid într-un personaj suspect pentru regim. În 1958, Departamentul Securității Statului a deschis o anchetă secretă asupra lui, suspectându-l că ar fi agent al Serviciului de informații britanic și că ar fi fost recrutat în Elveția, în timpul unui congres la care participase la începutul acelui an. Profesorul și familia sa au fost supravegheați timp de mai multe luni, dar nu s-a găsit nicio dovadă care să susțină bănuielile.

La un moment dat, în aula Facultăţii de Drept a fost convocată o adunare în care conducerea forurilor de propagandă i-a „demascat” pe academicianul Nasta şi pe prietenii săi pentru defăimarea regimului, argumentând că ar fi criticat, în convorbiri particulare, conducerea de partid.

În aprilie 1959, Marius Nasta și soția sa au fost judecați în cadrul unui proces-mascaradă, fiind acuzați că disprețuiesc regimul popular-democratic, că ascultă posturi de radio imperialiste și că răspândesc zvonuri și insulte împotriva politicii externe a Uniunii Sovietice.

„Sentința” a constat în eliminarea eminentului profesor din toate funcțiile didactice și de conducere de la institutul pe care chiar el îl înființase. Profund afectat de persecuțiile și umilința publică la care a fost supus, medicul s-a îmbolnăvit de cancer în 1963 și a murit la București, pe 5 aprilie 1965.

După căderea regimului comunist, comunitatea științifică și medicală românească l-a recunoscut pe profesorul pe Marius Nasta drept „fondatorul ftiziologiei moderne românești”, iar „Institutului de ftiziologie” a fost numit în onoarea sa „Institutul de Pneumoftiziologie Marius Nasta”.