Mozart, copilul-minune dispărut prea devreme

Wolfgang Amadeus Mozart s-a născut pe 27 ianuarie 1756 la Salzburg, fiind fiul lui Leopold și al Annei Maria, o familie ce a avut șapte copii. Tatăl, violonist în orchestra principelui-arhiepiscop de Salzburg, era extrem de apreciat pentru aptitudinile sale pedagogice și a fost primul dascăl al copiilor săi, Wolfgang și sora lui mai mare, Maria Anna, Nannerl, cum i se spunea, fiind copiii-minune ai familiei.

La vârsta de 5 ani, înainte de a învăța să scrie, Mozart a compus câteva piese pentru pian, pe care tatăl lui le-a transcris. Bărbatul a solicitat în ianuarie 1762 un concediu de trei săptămâni, pentru „a arăta lumii aceste miracole”, așa cum s-a exprimat în fața arhiepiscopului, și a plecat cu cei doi copii ai săi la München. Micul Wolfgang a cântat la clavecin în fața prințului elector de Bavaria, apoi familia Mozart a plecat la Viena și copilul a apărut pe scenă în fața familiei imperiale. Timp de nouă ani copiii Mozart și tatăl lor au dus o viață itinerantă, au mers pe rând la Augsburg, Aachen, Bruxelles, Paris și Versailles, s-au oprit pentru un an la Londra, apoi s-au întors în Austria, trecând prin Franța, Elveția și Bavaria, unde au dat alte concerte. Se pare că din 1769 lui Nannerl nu i s-a mai permis să meargă în călătorii cu fratele ei deoarece ajunsese la vârsta căsătoriei.

Între decembrie 1769 și martie 1771 tatăl și fiul au făut un lung turneu prin orașele italiene Verona, Milano, Florența, Roma și Napoli și peste tot publicul a fost fascinat de talentul copilului precoce.

Familia Mozart a revenit la Salzburg pe 15 decembrie 1771, când Mozart era deja adolescent. După ce a împlinit 16 ani, a plecat pentru câteva luni la Bologna, pentru a studia cu Giovanni Battista Martini, un profesor de arta compoziției. Revenit acasă, Wolfgang a fost angajat ca maestru de concert de către noul arhiepiscop din Salzburg, Hieronymus von Colloredo, care i-a oferit un salariu de 150 de guldeni pe an.

Tânărul muzician a fost mulțumit de sumă, problema era însă relația cu arhiepiscopul, care avea o atitudine de superioritate și îi impunea o mulțime de restricții, inclusiv interdicția de a părăsi orașul Salzburg. După șase ani, Wolfgang Amadeus Mozart și-a dat demisia și în 1777 a plecat însoțit de mama sa la München, pentru a cere un angajament la curtea principelui elector Maximilian al III-lea.

Nu a reușit să primească postul, astfel că a plecat spre Mannheim, unde nu a stat prea mult timp, dar a făcut cunoștință cu membrii unei celebre orchestre din oraș, considerată cea mai bună din Europa la acea vreme. Astfel s-a îndrăgostit de Aloysia Weber, una dintre cele patru fiice ale familiei de muzicieni, dar, cum el nu a primit niciun angajament, s-a îndreptat spre Paris, convins că ecourile turneului lui din 1763 îl vor ajuta să primească un post. Publicul parizian se schimbase însă și aproape nimeni nu-și mai amintea de copilul minune, iar Mozart s-a confruntat cu multe greutăți. Mama sa, care îl însoțise în toată această călătorie, a murit, iar el era aproape de a intra în depresie. A fost nevoit să plece de la Paris pentru că nu avea cu ce se întreține, așa că a revenit în 1779, pentru doi ani, la Salzburg.

Muzicianul a fost profund afectat de schimbarea gusturilor publicului, dar a decis totuși în 1781 să se îndrepte la Viena, unde a devenit în sfârșit independent și și-a creat un cerc de relații, având primul mare succes cu opera “Răpirea din serai” și fiind felicitat chiar de împăratul Iosif al II-lea.

Cariera lui a avut o revenire rapidă și spectaculoasă, a dat numeroase concerte publice, a fost invitat la evenimente private de cei mai importanți reprezentanți ai aristocrației habsburgice, și-a cântat propriile compoziții, iar publicul îl adora.

O vreme Mozart a fost dezamăgit că dragostea sa pentru Aloyse nu-i era împărtășită, dar la scurt timp după ce a aflat că aceasta s-a căsătorit cu actorul Joseph Lange, s-a resemnat. S-a căsătorit în august 1782 cu Constanze Weber, sora mai mică a Aloysei, care era o tânără foarte frumoasă, de 19 ani la acea vreme, și care, se pare, a fugit de acasă și s-a mutat în apartamentul compozitorului înainte de nuntă, mama ei fiind absolut scandalizată din cauza întâmplării.

Cuplul a avut șase copii, dar doar doi au supraviețuit până la maturitate, Karl Thomas Mozart și Franz Xaver Wolfgang Mozart, ultimul dintre ei devenind, la rândul său, compozitor și dirijor.

În 1785, Wolfgang a fost vizitat de tatăl său, Leopold, care devenise în sfârșit mulțumit de succesul fiului său, după o lungă perioadă de timp în care cei doi fuseseră în relații foarte reci.

Se spune că, la sfârșitul unei audiții la Burgtheater, după interpretarea concertului nr. 20 pentru pian, bunul împărat Iosif al II-lea, care era prezent în sală, s-a ridicat în picioare strigând “Bravo, Mozart!”, fapt nemaivăzut până atunci la suveranul imperiului. După puțin timp acesta i-a oferit poziția de compozitor al curții imperiale, care i-a asigurat suficient confort financiar încât a putut crea fără să mai aibă grija întreținerii familiei.

În această perioadă Mozart a compus într-un ritm neobișnuit, dar în 1787 s-a confruntat cu dispariția tatălui său, Leopold, eveniment care l-a afectat foarte mult.

Muzicianul și soția sa au adoptat în sfârșit un stil de viață mai luxos, s-au mutat într-un apartament scump, cu o chirie anuală de 460 de florini, el și-a cumpărat un fortepiano de la Anton Walter pentru aproximativ 900 de florini și o masă de biliard pe care a dat încă 300. Cei doi soți și-au trimis fiul cel mare, pe Karl Thomas, la un internat scump și au angajat un servitor, dar în această perioadă au economisit foarte puțini bani.

Wolfgang și-a continuat însă cu febrilitate munca, iar între 1784 și 1786 a realizat în medie o compoziție la fiecare două săptămâni. Premiera operei “Don Giovanni”, care s-a desfășurat la Praga, a fost primită cu mult entuziasm, a urmat opera Così fan tutte, dar în timp succesul părea să pălească. În acea perioadă protectorul său, împăratul Iosif al II-lea, murise, iar succesorul acestuia, Leopold al II-lea, nu l-a mai plătit pentru postul de “compozitor al curții”.

În martie 1790, Wolfgang Amadeus Mozart a susținut ultimul său concert public, apoi a compus opera “Flautul fermecat”, care a avut un mare succes.

Începând din luna noiembrie 1791, starea de sănătate a muzicianului a început să se degradeze, posibila afecțiune de care suferea fiind febra reumatismală recurentă complicată cu o insuficiență renală.

Compozitorul a murit pe 5 decembrie 1791, la doar 35 de ani, diagnosticul menționat pe certificatul de deces fiind “hitziges Frieselfieber” („febră cu eczemă”). Este posibil ca motivul bolii să fi fost o infecție contractată în copilărie, probabil streptococică, netratată corespunzător și complicată cu o insuficiență cardiacă care a afectat și alte organe. La acel moment au apărut speculații conform cărora Mozart ar fi fost otrăvit de oamenii puși de marele lui rival, Antonio Salieri.

Cu o zi înainte, pe 4 decembrie, starea muzicianului, care era îngrijit de soția sa, Constanze, și de medicul Thomas Franz Closset se ameliorase temporar și reușise să lucreze la Requiem, pe care însă nu a reușit să îl termine.

După moartea compozitorului a fost organizat un scurt serviciu religios la Catedrala Sfântul Ștefan din centrul Vienei, apoi trupul neînsuflețit a fost dus la cimitirul Sankt Marx, fiind însoțit pe ultimul drum doar de soție și de câțiva prieteni.

Dicționarul enciclopedic The New Grove descrie înmormântarea muzicianului: “Mozart a fost înmormântat într-un mormânt comun, în conformitate cu obiceiul vienez contemporan, la Cimitirul St. Marx din afara orașului, pe 7 decembrie. Dacă, așa cum spun rapoartele ulterioare, nu a participat nici un îndoliat, acest lucru este în concordanță cu obiceiurile de înmormântare vieneze din acea vreme. Mai târziu, scriitorul Otto Jahn a scris că Salieri, Süssmayr, van Swieten și alți doi muzicieni au fost prezenți la tristul eveniment. Povestea că în acea zi a fost furtună este falsă. Ziua înmormântării lui a fost calmă și blândă”.

Trebuie precizat că formularea “mormânt comun” se referă la un mormânt simplu, nu la o groapă comună sau la un mormânt sărăcăcios, ci la un mormânt individual obișnuit.

La moartea muzicianului, în 1791, familia avea datorii destul de mari, iar Constanze era într-o poziție dificilă. A reușit însă să se orienteze rapid pentru a-și putea crește cei doi copii: a obținut o pensie de la împărat și a început să organizeze concerte comemorative din care a avut un profit destul de mare, pentru că Mozart redevenise “la modă”. Văduva a obținut o stabilitate financiară confortabilă și, în cele din urmă, a devenit suficient de bogată încât să îi trimită pe fiii ei, Karl și Franz, la Praga pentru studii. Spre sfârșitul anului 1797, l-a cunoscut pe Georg Nikolaus von Nissen, un diplomat și scriitor danez care, inițial, îi fusese chiriaș. Cei doi au început să locuiască în același apartament în septembrie 1798 și s-au căsătorit la Bratislava, după aproape zece ani. Din 1810 până în 1820, ciplul a locuit la Copenhaga și apoi a călătorit prin toată Europa.

Văduva muzicianului s-a stabilit la Salzburg în 1824 și a început să lucreze, ajutată de noul ei soț, la o biografie a muzicianului pe care Constanze a publicat-0 în 1828, la doi ani după moartea lui von Nissen.

În ultimii ani ai vieții, văduva lui Wolfgang Amadeus Mozart s-a bucurat de compania celor două surori ale ei, Aloysia, prima dragoste a muzicianului, și Sophie, ambele rămase văduve, care s-au mutat la Salzburg și și-au trăit ultimii ani în orașul marelui compozitor.