În umbra uneia dintre cele mai cunoscute mărturii ale secolului XX se află o femeie a cărei poveste a fost mult timp ignorată: Edith Frank, mama Annei Frank. Născută într-o familie evreiască înstărită din Germania, Edith a fost nevoită să se adapteze unei existențe dominate de frică și privațiuni, pentru ca în cele din urmă să îndure condițiile inumane ale lagărelor naziste.
Edith Holländer a venit pe lume pe 16 ianuarie 1900 la Aachen, în Imperiul German, și a fost cel mai mic dintre cei patru copii ai lui Abraham Holländer, un om de afaceri de succes în domeniul echipamentelor industriale și membru proeminent al comunității evreiești, și ai Rosei Stern. Edith a avut doi frați, Julius și Walter, și o soră mai mare, Bettina, care a murit la doar 16 ani din cauza unei peritonite.
Tânăra l-a întâlnit pe Otto Frank în 1924, cei doi s-au căsătorit pe 12 mai 1925 în sinagoga din Aachen și s-au stabilit apoi la Frankfurt. Cuplul a avut două fiice, Margot, născută pe 16 februarie 1926, și Anne, care a venit pe lume pe 12 iunie 1929.
În 1933, în momentul introducerii legilor rasiale în Germania, familia a fost nevoită să emigreze la Amsterdam, unde Otto a înființat o filială a companiei sale. Frații mai mari ai lui Edith, Walter și Julius, care se mutaseră inițial cu ei, au plecat în Statele Unite ale Americii în 1938.
Doi ani mai târziu, când naziștii au invadat Țările de Jos, Margot și Anne au fost exmatriculate din școlile publice, iar Otto a trebuit să-și cedeze afacerea colegilor săi olandezi, Johannes Kleiman și Victor Kugler, care, însă, au ajutat familia atunci când aceasta a decis, în 1942, să se ascundă în câteva camere (numite Anexa secretă) din sediul firmei.
Timp de doi ani, au trăit izolați, împreună cu alte patru persoane, vecinul Hermann van Pels, soția acestuia, Auguste Van Pels și fiul lor, Peter Van Pels, și dentistul Fritz Pfeffer. Anne Frank, fiica cea mică a familiei, a consemnat în acea perioadă în jurnalul ei publicat postum (text a cărui ultima însemnare este făcută cu trei zile înainte de arestarea din 4 august 1944) experiențele trăite în Anexa secretă.
După o perioadă de detenție în sediul Gestapo aflat pe Euterpestraat și încă trei zile pe care le-au petrecut în închisoarea de pe Amstelveenweg, cei opt deținuți au fost transportați în lagărul de tranzit Westerbork. De acolo, au fost deportați la Auschwitz, în ziua de 3 septembrie 1944, cu ultimul tren care a plecat din Westerbork.
Edith și fetele au fost separate de Otto la sosirea în lagăr și nu s-au mai revăzut niciodată. Pe 30 octombrie, în timpul unei alte selecții, mama a fost izolată de Anne și Margot, a fost înscrisă pe lista persoanelor care urmau să ajungă în camerele de gazare, în timp ce fiicele au fost transportate în lagărul de concentrare Bergen-Belsen.
Edith a fost dusă într-o altă zonă a lagărului, unde a rămas peste iarnă și, în tot acest timp, a ascuns fiecare bucățică de mâncare pe care o primea, păstrând-o pentru fiicele ei, în speranța că le va revedea curând. Femeia a murit de foame pe 6 ianuarie 1945, cu 10 zile înainte de a împlini vârsta de 45 de ani, iar Anne și Margot i-au supraviețuit doar o lună.
Sora mai mare, Margot Frank, care avea 18 ani, s-a stins din viață cândva în februarie 1945, din cauza tifosului. Câteva zile mai târziu, a murit și Anne. Data exactă a morții ei nu este cunoscută și s-a crezut mult timp că ar fi fost începutul lunii martie, cu câteva săptămâni înainte ca prizonierii să fie eliberați de trupele britanice, dar cercetările efectuate în 2015 indică faptul că Anne ar fi murit tot în februarie. Cele două surori au fost aruncate într-una dintre gropile comune ale lagărului.
Atunci când Otto Frank, care a reușit să supraviețuiască până la eliberarea prizonierilor de la Auschwitz, a decis să transcrie jurnalul fiicei sale, a eliminat pasajele în care Edith era portretizată dur de adolescentă, considerând că fiica sa era, în mod evident, afectată emoțional de regimul de izolare totală în care fusese obligată să trăiască timp de doi ani.
De fapt, Edith era o femeie modestă, deși uneori distantă, și încerca să-și trateze fiicele ca de la egal la egal. Bloeme Evers-Emden, o supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz, care a fost internată în aceeași camera în perioada scurtă în care Edith și fiicele ei au stat împreună, și-a amintit mai târziu:
„Ele au fost mereu una lângă cealaltă, mama și fiicele, și și-au oferit una alteia sprijin. Toate lucrurile pe care un adolescent le-ar putea gândi despre mama sa nu mai aveau nici o semnificație la Auschwitz”.
Fotografiile care ilustrează acest articol sunt preluate de pe site-ul memorial realizat în onoarea Annei Frank.
Vă recomand să citiți și:
