Arturo Toscanini, magia unei baghete unice

Arturo Toscanini s-a născut pe 25 martie 1867 în orașul Parma din Emilia-Romagna și, când părinții săi au observat că este interesat de muzică, i-au oferit un profesor particular care l-a îndrumat încă din primii ani ai copilăriei. Mai târziu a câștigat o bursă la conservatorul local, unde a studiat violoncelul, dar aici condițiile de viață au fost dure și stricte.

Înainte de a împlini vârsta de 20 de ani, tânărul s-a alăturat orchestrei unei companii de operă cu care a plecat într-un turneu în America de Sud, în 1886. Pe 25 iunie, în timpul reprezentației operei “Aida” la Rio de Janeiro, Leopoldo Miguez, un dirijor local, a intrat în conflict cu muzicienii, iar directorul general al companiei a căutat repede un înlocuitor.

Deși nu avea experiență dirijorală, Arturo Toscanini a fost convins de colegii săi să preia ștafeta chiar în mijlocul spectacolului și a condus orchestra timp de două ore și jumătate. Publicul a fost luat prin surprindere de tinerețea și charisma acestui dirijor necunoscut, iar reacțiile au fost uluitoare. Toscanini a dirijat spectacolele din tot restul turneului care cuprindea încă 18 reprezentații, fiecare dintre ele fiind un succes absolut și astfel, la doar 19 ani, și-a început cariera de dirijor.

La întoarcerea în Italia, muzicianul a continuat să dirijeze, primul său spectacol fiind la Teatro Carignano din Torino, pe 4 noiembrie 1886, dar s-a întors și pe scaunul de interpret, participând ca violoncelist la premiera mondială a lui „Otello”, opera lui Verdi, la Scala din Milano, în 1887, chiar în prezența marelui compozitor. Verdi, care se plângea de regulă că dirijorii nu-i conduceau aproape niciodată partiturile așa cum le scrisese, a fost impresionat de relatările lui Arrigo Boito despre talentul lui Toscanini și l-a încurajat să preia bagheta operelor sale.

Treptat, reputația tânărului muzician ca dirijor de operă a înlocuit-o pe cea de violoncelist. În deceniul următor i s-au încredințat premierele mondiale ale operei „Boema” a lui Giacomo Puccini și “Pagliacci” a lui Ruggero Leoncavallo. În 1896, Toscanini a dirijat primul său concert simfonic la Torino, cu lucrări de Schubert, Brahms, Ceaikovski și Wagner și a muncit enorm în următorii doi ani, dirijând nu mai puțin de 43 de concerte. Începând cu anul 1898, a devenit dirijor principal la Scala, unde a rămas până în 1908, revenind ca director muzical mai târziu, din 1921 până în 1929. În acest timp, a colaborat cu Alfredo Antonini, un tânăr pianist și organist, iar în 1920 a dus orchestra de la Scala în Statele Unite într-un turneu în timpul căruia a realizat primele sale înregistrări pentru Victor Talking Machine Company.

În 1908, Toscanini s-a alăturat Metropolitan Opera din New York, împreună cu Giulio Gatti-Casazza, care a părăsit La Scala pentru a prelua postul de director general al Met și, în timpul celor șapte sezoane în care dirijat orchesta din New York, a făcut mai multe reforme și a stabilit standarde în producția și interpretarea operelor care sunt folosite și astăzi.

La sfârșitul ultimului său sezon la Metropolitan Opera, în mai 1915, Toscanini urma să se întoarcă în Europa la bordul pachebotului britanic RMS Lusitania, dar și-a scurtat programul de concerte și a plecat cu o săptămână mai devreme, la bordul liniei italiene Duca degli Abruzzi. Lusitania care, pe lângă pasageri, transporta 60 de tone de muniție pentru Aliați, a fost scufundată în timpul acelei călătorii, pe 7 mai 1915, de submarinul german U-20, la șase zile după ce plecase din New York cu destinația Liverpool. Din cei 1.959 de oameni aflați pe navă, 761 au supraviețuit, fiind recuperate doar 289 de cadavre din cele 1193 ale persoanelor decedate. Scufundarea navei Lusitania a dus în scurt timp la intrarea Statelor Unite în Primul Război Mondial.

În 1919, Toscanini a candidat fără succes la alegerile parlamentare din partea regiunii Milano, a fost numit “cel mai mare dirijor din lume” de către liderul fascist Benito Mussolini, dar devenise deja deziluzionat de fascism înainte de marșul din octombrie 1922 de la Roma și l-a sfidat în mod repetat pe dictatorul italian, spunându-i unui prieten: “Dacă aș fi capabil să ucid un om, l-aș ucide pe Mussolini”.

Din 1926 până în 1936, a condus Filarmonica din New York, a făcut un turneu în Europa în 1930, iar fiecare reprezentație a sa avea un succes extraordinar. Muzicianul a fost primul dirijor ne-german care a apărut la Bayreuth în perioada 1930-1931, în anii 1930 a dirijat la Festivalul de la Salzburg și la concertul inaugural din 1936 al Orchestrei Palestinei și, mai târziu, a avut concerte la Ierusalim, Haifa, Cairo și Alexandria. În timpul contractului cu Filarmonica din New York, maestrul său de concert a fost Hans Lange, fiul ultimului Maestru al Muzicii Sultanului din Istanbul, care, mai târziu, a devenit dirijor al Orchestrei Simfonice din Chicago și fondatorul Orchestrei Simfonice din New Mexico.

La un concert memorial pentru compozitorul italian Giuseppe Martucci organizat pe 14 mai 1931 la Teatro Comunale din Bologna, Arturo Toscanini a primit ordin să înceapă spectacolul cu piesa “Giovinezza”, imnul oficial al Partidului Național Fascist, dar a refuzat categoric, în ciuda prezenței în public a ministrului comunicațiilor, Costanzo Ciano. Mussolini, la urechile căruia au ajuns informații despre atitudinea dirijorului, a început să îi monitorizeze convorbirile, l-a plasat sub supraveghere permanentă și i-a confiscat pașaportul, actul fiindu-i returnat după un protest internațional împotriva modului în care artistul era tratat de regimul fascist.

În 1936, Toscanini a demisionat de la Filarmonica din New York, s-a întors în Italia și se gândea să se pensioneze, dar David Sarnoff, președintele Radio Corporation of America, care intenționa crearea unei orchestre simfonice pentru concerte radio, l-a trimis pe un prieten al muzicianului, Samuel Chotzinoff, să-l viziteze pe dirijor la Milano, iar acesta l-a convins pe precautul Toscanini să accepte oferta de a deveni dirijorul orchestrei simfonice a NBC și s-a întors în Statele Unite pentru un concert care a avut loc pe 25 decembrie 1937 la Rockefeller Center.

Patru ani mai târziu Arturo Toscanini a avut un dezacord cu conducerea NBC cu privire la utilizarea muzicienilor săi în alte emisiuni ale postului, și-a dat demisia și a declarat că acum își dorește “să se retragă de pe scena militantă a Artei”, refuzând să semneze un nou contract pentru sezonul următor, dar a lăsat ușa deschisă pentru o eventuală revenire și, mai târziu, s-a întors la pupitru, continuându-și cariera până la vârsta de 87 de ani, când a demisionat în cele din urmă din poziția sa.

Marele dirijor s-a întors în Italia, în care nu mai fusese de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, de-abia în 1946, pentru a susține un concert cu ocazia deschiderii Operei La Scala după restaurarea clădirii, care fusese puternic avariată de bombardamentele din timpul războiului.

Arturo Toscanini a fost căsătorit cu Carla De Martini, mariaj care a început pe 21 iunie 1897, când tânăra sa parteneră nu împlinise încă 20 de ani. Primul copil al cuplului, Walter, s-a născut pe 19 martie 1898, a urmat apoi Wally, care s-a născut pe 16 ianuarie 1900, un alt băiat, Giorgio, care a murit de difterie la doar cinci ani, și, în 1906, Carla, cea de-a doua fiică a familiei.

De-a lungul carierei, dirijorul a colaborat cu cei mai mari artiști ai epocii precum Enrico Caruso, Feodor Chaliapin, Ezio Pinza, Giovanni Martinelli, Geraldine Farrar și Aureliano Pertile, dar puțini l-au impresionat la fel de mult ca pianistul Vladimir Horowitz. Cei doi au lucrat împreună în mai multe etape și au înregistrat cel de-al doilea concert pentru pian al lui Brahms și primul concert pentru pian al lui Ceaikovski pentru RCA Victor, iar în 1933, Wanda, fiica cea mare a dirijorului, s-a căsătorit cu Horowitz.

Arturo Toscanini a suferit un accident vascular cerebral în ziua de Anul Nou a anului 1957 și a murit pe 16 ianuarie, la vârsta de 89 de ani, în casa sa din New York, exact în ziua în care fiica sa, Wally, împlinea 57 de ani. Trupul lui a fost transportat în Italia și a fost înmormântat în Monumentale Cimitero din Milano, pe mormântul său fiind inscripționate următoarele cuvinte: “Aici se termină opera, pentru că în acest moment maestrul a murit”.