HomeOameni care au intrat în istorieCopii celebriAnne Frank, fetița-simbol a victimelor nazismului

Anne Frank, fetița-simbol a victimelor nazismului

DS TW

Anne s-a născut pe 12 iunie 1929 la Frankfurt, în Germania, a fost cea de-a doua fiică a lui Edith și Otto Frank și a avut o soră care era cu trei ani mai mare, Margot. Copila locuia într-un cartier cu oameni de religii diferite și avea prietene romano-catolice, protestante și evreice, pentru că părinții nu erau stricți în ceea ce privește respectarea tradițiilor religioase. Otto, care avea o bibliotecă vastă, se ocupa îndeaproape de educația fetelor, îndemnându-le mereu să citească.

După ce naziștii au preluat puterea în Germania, Otto Frank a hotărât să deschidă o filială a firmei pe care o avea, Opekta, la Amsterdam. Inițial, tatăl s-a mutat singur în Olanda, în 1933, iar Edith și fetele l-au urmat un an mai târziu, în februarie 1934. În 1938, bărbatul a înființat, împreună cu Herman van Pels, și el evreu, exilat din orașul Osnabrück, o a doua companie, Pectacon, care vindea mirodenii, dar în mai 1940 țara a fost ocupată de Germania nazistă.

Inițial naziștii nu au fost foarte agresivi față de evrei, dar această atitudine nu a durat mult timp. Au apărut curând legile antisemite, iar cea referitoare la interzicerea dreptului evreilor de a merge la cinematograf a afectat-o mult pe Anne, pentru că fetița era o pasionată colecționară de fotografii cu actori și actrițe de film. O altă schimbare dramatică în viața ei a fost transferarea la o școală pentru evrei ți, apoi, obligația de a purta steaua lui David, impusă tuturor evreii din oraș. Pentru a-și ocroti afacerea, Otto Frank a fost nevoit să predea conducerea companiei  colaboratorilor săi, Johannes Kleiman și Victor Kugler, însă în săptămânile următoare situația a continuat să se înrăutățească.

La sugestia unui prieten german, Kleiman, Otto Frank a pregătit o ascunzătoare de aproximativ 50 de metri pătrați în sediul companiei sale. Bărbatul o rugase pe secretara lui, Miep Gies, să îi ajute familia să se ascundă atunci când va fi nevoie și, cu toate că știau că riscă condamnarea la moarte dacă secretul ar fi fost descoperit, Miep și soțul ei, Jan Gies, colegii de serviciu ai lui Otto, Kugler și Kleiman, dactilografa Bep Voskuijl, toți au acceptat imediat să le ofere alimente și alte lucruri necesare pentru perioada în care urmau să stea ascunși.

Anne a primit pe 12 iunie 1942, cu prilejul aniversării vârstei de 13 ani, un caiet cu coperți alb-roșii, care a devenit jurnalul ei. După o scurtă introducere pe care a scris-o chiar în ziua aceea, fetița a început să facă primele însemnări, descriindu-și familia și colegii de școală, unele întâmplări din viața de familie și flirtul copilăresc cu un anume Hello Silberberg, menționând periodic schimbările survenite în viața evreilor după ocuparea Țărilor de Jos de către Germania nazistă. Pe 20 iunie 1942 a decis să-și numească jurnalul „Kitty”, mărturisind în scris că își dorește să-i devină confident pe viață.

Ziua de 5 iulie 1942 a adus o schimbare dramatică în viața familiei. Margot, sora mai mare a Annei, în vârstă de 16 ani, a primit o citație de la SS prin care era anunțată că urmează să fie deportată într-un lagăr de muncă. În dimineața zilei următoare, familia Frank și-a părăsit locuința și s-a mutat în ascunzătoarea pregătită din timp. O săptămână mai târziu, pe 13 iulie, într-o perioadă de intensificare a persecuțiilor la adresa evreilor, au sosit aici alte trei persoane: soții van Daan și fiul lor adolescent, Peter. Viața lor a intrat cu timpul în rutină, deși spațiul insuficient a provocat mici conflicte domestice între soții van Daan, între doamnele Frank și van Daan, precum și între Anne și cele două femei, toate menționate de fetiță în jurnalul ei.

 

În august 1942, la sugestia domnului Kraler, ușa de la intrarea în ascunzătoare a fost mascată cu o bibliotecă turnantă, iar un dentist evreu numit Albert Dussel s-a alăturat micului grup în „anexă” pe 16 noiembrie 1942, motiv pentru care Anne a fost nevoită să-și împartă camera cu el. Noul refugiat i-a anunțat că, între timp, aproape toți prietenii și cunoscuții lor fuseseră deportați în lagăre de concentrare, iar Anne a devenit conștientă de norocul de a se fi ascuns la timp.

Fetița a început însă să fie afectată de singurătate, realizând că familia nu poate suplini relațiile de prietenele de altădată și susținând că mama nu o înțelege, dar și-a continut cu perseverență educația școlară, a citit mult și a scris aproape zilnic în jurnal.

În februarie 1943, clădirea în care se afla ascunzătoarea a fost vândută, noul proprietar a făcut o vizită pentru a inspecta spațiul, dar nu a pătruns în „anexă” și nu s-a mai întors niciodată aici, însă în vara anului 1943 au avut loc primele bombardamente aliate asupra Amsterdamului, alimentele deveniseră tot mai rare și mai scumpe, iar prietenii care le ofereau minimul necesar pentru supraviețuire au început să aibă probleme în a le asigura aprovizionarea.

Jurnalul Annei Frank s-a încheiat brusc pe 1 august 1944. Trei zile mai târziu, o echipă a Grüne Polizei a pătruns în ascunzătoare și i-a arestat pe toți cei opt refugiați. După detenția inițială în sediul Gestapo de pe Euterpestraat și trei zile în închisoarea aflată pe Amstelveenweg, toți au fost transportați în lagărul de tranzit Westerbork, iar pe 3 septembrie 1944 au fost deportați la Auschwitz, cu ultimul tren care a plecat din Westerbork.

Anne, Margot și mama lor, Edith, au fost separate de Otto la sosire și nu s-au mai revăzut niciodată. Pe 30 octombrie o altă selecție a separat-o pe Edith de fiice, mama urmând să fie trimisă la camerele de gazare, în timp ce cele două copile au fost duse în lagărul de concentrare Bergen-Belsen.

Edith a ajuns, împreună cu o prietenă, într-o zonă a lagărului unde a rămas peste iarnă. În următoarele luni, mama a ascuns fiecare bucată de mâncare pe care a primit-o și a păstrat-o pentru fiicele sale și, din acest motiv, a murit de foame pe 6 ianuarie 1945, cu 10 zile înainte de a împlini vârsta de 45 de ani. Fiicele ei i-au supraviețuit o lună.

Sora mai mare, Margot Frank, a murit cândva în februarie 1945 din cauza tifosului, iar câteva zile mai târziu, Anne a murit din cauza aceleiași boli. Data exactă a morții ei nu este cunoscută și s-a crezut mult timp că ar fi fost începutul lunii martie, cu câteva săptămâni înainte ca lagărul să fie eliberat de trupele britanice, în aprilie 1945. Cu toate acestea, cercetări mai noi indică faptul că Anne ar fi murit în februarie. Cele două surori au fost îngropate într-una dintre gropile comune ale lagărului.

Otto Frank a fost singurul dintre cele opt persoane care se ascunseseră în Anexa secretă care a supraviețuit. Când s-a întors la Amsterdam, bărbatul a primit de la Miep Gies, fosta lui secretară, jurnalul Annei, pe care l-a publicat după război. Volumul este considerat astăzi un document de mare valoare istorică a Holocaustului, iar micuța Anne Frank a devenit figura-simbol a victimelor naziștilor.

În ianuarie 2022, agenția de presă Reuters a publicat rezultatele unei investigații conform căreia un anume Arnold van den Bergh, un notar membru fondator al Consiliul evreiesc, decedat în 1950, ar fi fost cel care a trădat, posibil pentru a-și salva propria familie. Totuși, Ronald Leopold, directorul executiv al Muzeului „Anne Frank” din Amsterdam, a avertizat la acel moment că au rămas multe întrebări fără răspuns cu privire la această dezvăluire şi că este necesară o investigaţie suplimentară: „Trebuie să fim foarte prudenți înainte de a înscrie pe cineva în istorie drept cel care a trădat-o pe Anne Frank dacă nu suntem siguri de acest lucru”.

DS TW
No comments

leave a comment