Anna de Noailles, al cărei nume de botez a fost Ana Elisabeta Brâncoveanu, s-a născut la Paris, pe 15 noiembrie 1876, și a fost una dintre personalitățile saloanelor literare din Franța începutului de secol XX.
Mama ei, Raluca Moussourus, era de origine greacă și bulgară, fiica lui Musuruș-pașa, ambasador al Turciei la Londra în anii 1850, o muziciană cunoscută și muză a compozitorului polonez Ignacy Paderewski. Tatăl Annei a fost Grigore Brâncoveanu (născut Bibescu), care fusese adoptat de marele ban Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent pe linie masculină al domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Cuplul a avut trei copii: Anna, Caterina-Elena și fratele mai mare, Mihai-Constantin. Toți au fost educați acasă, primind lecții de germană, engleză și franceză, muzică, artă și literatură. Familia își petrecea iernile la Paris și verile la Villa Bassaraba, în Amphion, în sud-estul Franței.
Când viitoarea scriitoare avea 10 ani, tatăl ei a murit, iar ea și-a însoțit mama la București pentru înmormântare, aceasta fiind singura vizită pe care a făcut-o în România.
La vârsta de 19 ani, pe 18 august 1897, s-a căsătorit cu contele Mathieu Ferdinand Frederic Pascal de Noailles, ceremonia fiind organizată la vila din Amphion, pe țărmul lacului Léman. Cuplul a avut un singur copil, un fiu numit Anne-Jules de Noailles, născut în septembrie 1900. La doi ani după mariaj, în 1899, Anna de Noailles a publicat primele poezii, iar după scurt timp un volum numit „Le Cœur innombrable”, care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă membră a Academiei Regale din Belgia, iar Academia Franceză i-a acordat marele premiu pentru literatură, apoi a fost distinsă cu Legiunea de Onoare.
Nicolae Iorga nota despre scrierile ei: „Anna de Noailles a făcut să răsune acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una din cele mai mari literaturi ale lumii. Anna de Noailles este considerată una dintre cele mai mari poete ale Franței. Criticii recunosc în scrisul ei spiritul rasei noastre. De la înaintașii români, ea a avut acea moștenire de poezie care, prin bunica ei, soția lui Dumitrache Bibescu, bun gospodar oltean, îi venea din neamul, atât de înzestrat literar, al Văcăreștilor.”
Galerie foto
Anna de Noailles a fost verișoara prinților Emanuel și Anton Bibescu, prietenă, ca și ei, cu Marcel Proust, și se înrudea cu mulți dintre aristocrații români care locuiau la Paris. Salonul ei, aflat pe Avenue Hoche, a devenit un magnet pentru cei mai mari scriitori francezi: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob fiind printre cei care îi făceau vizite frecvente.
După Primul Război Mondial, societatea pariziană s-a schimbat, iar cariera literară a Annei de Noailles a intrat într-un con de umbră, scena fiind ocupată de dadaism, de Tristan Tzara și de avangarda suprarealistă a lui André Breton. La propunerea lui Nicolae Iorga, prințesa a devenit, pe 25 iunie 1925, prima femeie care a fost admisă în Academia Română, ca membru de onoare.
Scriitoarea s-a stins din viață pe 30 aprilie 1933, la vârsta de 56 de ani, în apartamentul său din Rue Scheffer, la Paris, lăsând nepublicate trei romane, un volum de memorii și corespondență, „Le Livre de ma vie”, dar și mai multe cărți de poezie.
Adevărul literar și artistic a scris cu acel prilej: „De mai multe luni, se simțea obosită, în urma muncii sale intense. Ieri, la ora 13:30, s-a stins din viață. Ultimele ei cuvinte au fost o expresie a dragostei pentru Franța și pentru poporul francez. A murit o femeie pe care firea o înzestrase cu îndoitul sceptru al talentului și al frumuseții.
În peisajul atât de variat al poeziei franceze contemporane, doamna de Noailles a adus o notă de netăgăduită originalitate. Era o sevă caldă și puternică, un mare suflu de viață în versurile contesei.
Româncă, ea a contestat totdeauna această obârșie, mărturisindu-se, cu mândrie, coborâtoare din vechiul și strălucitul Bizanț. Abundența cuvintelor și fremătarea imaginilor — iată cele două caracteristici ale poeziei doamnei de Noailles, așa cum le fixa unul dintre criticii Franței de azi.
A dat glas tuturor simțirilor, tuturor pasiunilor care se ciocnesc în sufletul unei femei. Iubirea, sub toate formele ei nenumărate și complexe, până la iubirea naturii însăși, într-o supremă și totală contopire, a inspirat poetei stihuri de înalt avânt, iar sentimentul
penibil al trecerii, al scăderii, al dispariției — care este osânda necruțătoare a vremii — a fost înfățișat cu o adâncire și o finețe vrednică de toată lauda.
A cântat tot ce se putea cânta, dar a cântat cu talent, cu însuflețire, cu sinceritate. Poezia doamnei de Noailles este un mare imn închinat vieții, în totalitatea înfățișărilor ei…”
La slujba de înmormântare organizată la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanți politicieni și literați ai epocii, rămășițele fiindu-i apoi depuse în cavoul familiei Bibescu din Cimitirul Père-Lachaise.
Un an mai târziu, contele Mathieu de Noailles s-a recăsătorit cu o femeie cu 23 de ani mai tânără, Yolande Marie Clothilde, împreună cu care a mai avut un fiu, Gilles.
Despre sora Annei de Noailles, Caterina-Elena, se știe că s-a căsătorit cu prințul belgian Alexandre de Riquet de Caraman-Chimay și a avut un singur copil, Marc Adolph de Caraman-Chimay, iar fratele poetei, prințul Mihai Constantin Bibesco-Bassaraba de Brancovan, a fost în perioada interbelică membru al Parlamentului de la București, a avut șase copii și s-a stins în 1967, la vârsta de 91 de ani.
