Peggy Guggenheim, “ultima dintre dogii venețieni”

Peggy Guggenheim, moștenitoarea unei familii bogate de bancheri americani, a rămas în istorie nu doar prin averea ei uriașă, ci și prin pasiunea și îndrăzneala cu care a susținut arta modernă. Excentrică și nonconformistă, și-a transformat viața într-o aventură culturală, adunând în jurul său artiști și scriitori care aveau să marcheze profund secolul XX. De la relațiile tumultuoase cu figuri precum Max Ernst sau Samuel Beckett, până la fondarea unor galerii de pictură și sculptură în Europa și America, Peggy a reușit să-și transforme pasiunea într-un patrimoniu de neegalat. Muzeul din Veneția care îi poartă numele este una dintre cele mai importante colecții din lume, mărturie a vieții unei femei care a trăit între artă, iubire și libertate.

 

Peggy s-a născut pe 26 august 1898 la New York, într-o familie bogată, care făcuse o avere uriașă din minerit. În 1912, tatăl ei, Benjamin Guggenheim, care se întorcea la New York la bordul celui mai luxos vas de croazieră al epocii, Titanic, a fost una dintre victimele naufragiului și în acel moment familia a aflat că bărbatul își risipise aproape întreaga avere. Situația financiară a orfanei nu era, însă, chiar atât de dramatică, pentru că familia mamei a știut să investească inteligent banii rămași în conturi și, când a împlinit 21 de ani, Peggy a primit o moștenire care îi asigura un venit de 22.500 de dolari pe an, o sumă considerabilă la valoarea de la acel moment.

Primul lucru pe care domnișoara Guggenheim l-a făcut după majorat a fost o… rinoplastie, pentru că avea un nas borcănat. S-a programat pentru operație la un medic din Cincinnati, dar intervenția s-a oprit la jumătate, pentru că nu a mai suportat durerea.

La începutul anilor ’20, a părăsit America pentru a duce o viață boemă la Paris, unde a început o relație pasională cu scriitorul Laurence Vail (pe care îl cunoscuse în adolescență, la New York) și căruia i-a spus că e „disperată să scape de virginitate”. Cei doi s-au căsătorit și au avut doi copii, Sindbad și Pegeen, dar relația lor s-a încheiat la jumătatea anilor ’30. Peggy a divorțat și a decis, la îndemnul unei prietene, să deschidă o galerie de artă, avându-l ca mentor pe Marcel Duchamp, artistul suprarealist francez.

Îndrumată de acesta, a făcut o primă achiziție în 1937, o sculptură de bronz de Hans Arp, pe care a cumpărat-o cu 300 de dolari. În același an, mama ei a murit, lăsându-i moștenire 500.000 de dolari, adică echivalentul de astăzi a 8 milioane de dolari.

Cu banii moșteniți, Peggy a deschis o galerie de artă la Londra, în West End, pe care a numit-o Guggenheim Jeune. În acea perioadă l-a cunoscut pe romancierul irlandez Samuel Beckett, care era cu cinci-șase ani mai mic decât ea și se afla în plină glorie, s-a mutat în camera lui de hotel sperând la o relație de durată, dar după câteva zile scriitorul i-a spus: „Mulțumesc. Cât a durat a fost frumos”. Încă fascinată de Beckett, excentrica milionară a început în scurt timp o altă aventură, de data aceasta cu pictorul suprarealist Yves Tanguy.

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Peggy se afla la Paris și, conștientă de momentul critic în care se găsea societatea europeană, a început să  cumpără cu febrilitate opere de artă. Achiziționa câte un tablou pe zi direct de la artiști, care o căutau ei înșiși pe americancă, știind că operele lor ar fi urmat să fie distruse sau rechiziționate dacă ajungeau pe mâna naziștilor.

În acea perioadă a cumpărat și „Pasărea în spațiu” a lui Constantin Brâncuși, una dintre cele opt versiuni ale Măiastrei. În autobiografia ei, colecționara povestea: „Brâncuși era un omuleț minunat, bărbos și cu ochi negri pătrunzători. Era pe jumătate țăran isteț, pe jumătate adevărat zeu. Te fericea prin prezența lui. Era un adevărat privilegiu să îl cunoști. Mie îmi zicea Pegița.

Mulți ani mi-am dorit să cumpăr un bronz al lui Brâncuși, dar nu mi l-am putut permite. Acum părea că momentul marii achiziții sosise. Am petrecut luni în șir devenind din ce în ce mai apropiată de el, înainte ca această tranzacție să se fi definitivat. Îl cunoșteam de șaisprezece ani, dar nu crezusem niciodată că îmi va fi așa de greu. Era dificil să negociezi cu Brâncuși și, dacă îți făceai, totuși, curaj, trebuia să te aștepți să îți ceară o sumă enormă.

Eram conștientă de asta și speram ca solida noastră prietenie să mă ajute, simplificând lucrurile. Dar, cu toate astea, ne-am certat teribil când mi-a cerut patru mii de dolari pentru „Pasăre”.

Brâncuși își șlefuia manual toate sculpturile. Cred că ăsta este motivul principal pentru care sunt atât de frumoase. Această „Pasăre în spațiu” urma să îl pună la treabă pentru câteva săptămâni. Când a terminat lucarea, germanii erau aproape de Paris, așa că am mers să o iau cu micul meu autoturism pentru a o împacheta și a o expedia în Italia. Lacrimile șiroiau pe fața lui Brâncuși și treaba asta m-a emoționat cu adevărat. Nu am știut niciodată de ce era atât de trist, dar presupun că era așa pentru că plecam cu pasărea sa preferată”.

Peggy a cumpărat în acea perioadă peste 50 de opere de artă, unele pentru doar câteva sute de dolari, și a reușit să le scoată din Paris trimițându-le la castelul unui prieten, dar, cu două zile înainte ca germanii să intre în oraș, ea era încă în capitala Franței. În ultima clipă, a reușit să fugă în sudul țării, unde a început o aventură cu artistul Max Ernst.

În 1941, autoritățile începuseră să aresteze evreii din Franța, Peggy a realizat că e în pericol, dar a refuzat să plece din țară fără tablouri. A găsit apoi un bărbat care le-a trimis pe numele lui la New York ca obiecte pentru casă, cearșafuri, pături și vase și, după ce colecția a fost evacuată, a reușit să fugă și ea, împreună cu Max Ernst, cu fostul soț, Laurence Vail, noua soție a acestuia și șapte copii ai unor prieteni. Micul grup a plecat spre Lisabona, de unde a luat un avion spre New York.

Peggy s-a căsătorit cu Max, iar anul următor și-a deschis o galerie la Manhattan, Art of This Century, în care a expus operele salvate din Europa, având imediat un imens succes.

În următorii ani, a organizat o serie de expoziții inovatoare, inclusiv prima expoziție feminină, expunând lucrările unor artiste precum Dorothea Tanning și Frida Kahlo. Peggy a administrat galeria până în 1947, apoi a divorțat de Max Ernst și s-a mutat la Veneția, cumpărând un palazzo pe Canal Grande pe care localnicii îl numeau „Palazzo non compiuto”. În 1951, și-a transformat reședința în muzeu, iar venețienii au tratat-o ca și cum ar fi fost ultima mare conducătoare din seria dogilor, chiar au poreclit-o „ultima dintre dogi”.

Nu-i plăcea să povestească despre viaţa sa, despre amiciţiile cu Samuel Beckett, Max Ernst, Alexander Calder, Marcel Duchamp, John Cage. Recomandarea era invariabil aceeaşi: „Dacă vreţi să aflaţi amănunte din viaţa mea, citiţi volumul de memorii“. În legătură cu obiectele de artă aflate în locuinţa ei veneţiană, Peggy Guggenheim spunea: „Nimic din ce mă înconjoară nu-mi aparţine. Am lăsat totul, prin testament, Muzeului Guggenheim din New York“.

Totuși, la mijlocul anilor ’60 a acceptat să stea de vorbă cu gazetarul român Mircea Deac despre întâlnirile ei cu Constantin Brâncuși, prilej cu care a rememorat achiziția „Păsării în spațiu”:

„L-am cunoscut pe Brâncuşi când eram tânără, prin 1920. M-au impresionat profund, de la început, arta sa, originalitatea şi forţa creaţiei sale. De aceea, când am organizat galeria „Guggenheim jeune”, m-am gândit în primul rând la el şi am vrut să i-o dedic, fiind, de altfel, artistul a cărui influenţă asupra sculpturii contemporane căpătase proporţii. Din nefericire, Brâncuşi nu era la Paris. Am apelat atunci la Cocteau…

Am vrut după aceea să prezint lucrările lui Brâncuşi la Londra, dar vama engleză era să mă împiedice. Marcel Duchamp îmi trimisese de la Paris o expoziţie de sculptură cu opere de Brâncuşi, Raymond Duchamp, Villon, Arp, Laurens, Colder. Dar vama nu a admis intrarea lor în Anglia ca expoziţie de artă — acceptându-le doar ca piese separate de bronz, piatră, lemn.

Lui Brâncuşi i se mai întâmplase acest lucru cu ocazia expoziţiei sale personale la Galeria Brumer, în 1926, în S.U.A. La intrarea lucrărilor în America, vameşii i-au considerat „Pasărea măiastră“ ca o… piesă industrială de metal, obligându-l pe Brâncuşi să plătească un impozit de 210 dolari. Brâncuşi a dat atunci în judecată vameşii americani şi abia după trei ani a câştigat procesul…

De mulţi ani doream să am un bronz de Brâncuşi, dar nu mi-am putut permite să-l cumpăr. O lucrare de Brâncuşi ar fi ridicat cu mult prestigiul colecţiei mele. Luni de-a rândul am tratat cu artistul pentru a perfecta această achiziţie. Zadarnic, neputând probabil să se despartă de a sa „Pasăre în spaţiu”, mi-a cerut un asemenea preţ pe ea, încât să mă silească să renunţ la lucrare.

Am renunţat, nu fără a mă certa zdravăn cu prietenul meu. După acest conflict, am dispărut din viaţa lui Brâncuşi pentru câteva luni, timp în care am reuşit să cumpăr o „Pasăre” (este vorba de „Măiastra” datată 1912) realizată de sculptor mai de mult. Am cumpărat-o de la sora lui Paul Poiret.

Tânjeam însă după „Pasărea în spaţiu“, care era atât de deosebită şi atât de frumoasă. Am mers din nou în atelierul său şi am reînceput să discutăm. De data aceasta, Brâncuşi s-a înduplecat. Săptămâni de-a rândul a lucrat apoi la lustruirea „Păsării în spaţiu”, nimeni nu-l întrecea în finisarea operelor. Când a terminat-o, fasciştii germani erau aproape de Paris. Înainte de a pleca spre New York, m-am dus la atelier să-mi ridic lucrarea. Pe obrajii lui Brâncuşi curgeau lacrimi. Eram şi eu realmente emoţionată. Nu am ştiut niciodată de ce a fost Brâncuşi atât de mişcat; am presupus însă că suportase cu greu despărţirea de pasărea favorită. (…)

L-am căutat la Paris, dar era bolnav. Peste câteva luni a murit. Nici azi nu-mi vine să cred că inima acestui om care stăpânea dumnezeieşte elementele naturii, care cucerea oamenii, nu mai bate, că mâna sa veşnic gonită de aripa febrilă a inspiraţiei nu mai lucrează…”, spunea Peggy Guggenheim în interviul publicat în 1965 de revista „Flacăra”.

Excentrica americancă s-a stins din viață pe 23 decembrie 1979, la vârsta de 81 de ani, iar cenușa i-a fost îngropată în grădina preaiubitului ei „palazzo”, așa cum ea însăși ceruse.

Surse:

guggenheim-venice.it

Peggy Guggenheim, „Out of this century: Confessions of an Art Addict”, Universe Books, New York, 1979

Timpul, 1938

Revista Flacăra, 1965