C. Brâncuși. Mărturii inedite: ”Ceea ce m-a susţinut a fost bucuria”

Brâncuşi, un om adevărat. Un om care ştie să se dăruiască firesc, care îţi îngăduie să sorbi din apa vie a spiritului său. Un artist care a izbutit să rupă cu greşelile trecutului şi să aducă, într-o formă nouă, o nouă viziune a lumii.

Am petrecut, în toamna anului 1938, câteva seri împreună. Amintirea lor mi-a ajutat, în clipele de desnădejde, să-mi păstrez credinţa în demnitatea şi destinul omului.

Redau aci câteva din fişele în care am însemnat atunci, frânturi din mărturiile sale. Ele deschid o perspectivă nouă asupra omului, asupra artistului. Ne spunea:

“… La o expoziţie din Paris am prezentat cândva un proiect de monument intitulat «Proiect care trebuie mărit atât încât să atingă bolta cerului». Aceasta este dimensiunea naturală a sculpturii. Gândeşte-te ce înseamnă un monument din vremea noastră alături de un «zgârie-nori» din New-York! E ca o furnică. Sculptura trebue să fie pe măsura omului, pe măsura înfăptuirilor sale. De mult, am vrut să ridic o coloană fără sfârşit al cărei capăt să se piardă în nori. La Târgu-Jiu am încercat să-mi înfăptuesc acest proiect. În fiecare dimineaţă, venea un bătrân să constate cum înaintează lucrarea.

— De ce nu te duci să vezi cum se clădeşte biserica cea nouă, l-am întrebat.

— Vreau să văd ceva ce nu s-a mai văzut încă, mi-a răspuns. Aşa sunt oamenii: îi atrage noutatea, precum lumânarea atrage, noaptea, cărăbuşii, până ce își ard aripile.

Nu-mi place să vorbesc despre mine sau despre arta mea. Dar văd că nu-mi dai pace.

De altfel, arta nu are nevoie de teorii. Unui ziarist american care îmi cerea să-i expun părerile mele despre artă, i-am istorisit următoarea poveste:

O găină își clocea ouăle. Un reporter a întrebat-o:

— Ce faci?

— Clocesc!

— Cum? Găina s-a ridicat și a început să-i explice. Şi până ce s-a întors, ouăle s-au stricat.

O operă de artă adevărată nu are nevoie de nicio teorie, de nicio explicaţie. Vorbeşte singură şi nu îşi află justificarea decât în ea.

Arta nu se învaţă. E o cerinţă lăuntrică a omului, care simte nevoia de a-şi exprima în cântece, în cuvinte, în piatră sau în colori, emoţia, bucuria care-l stăpâneşte. De aceea există o corespondenţă, o întrepătrundere între toate artele. Şi mai ales între muzică şi sculptură.

Da, sculptura e o îndeletnicire grea. Dar totul se obţine, dacă ştii să plăteşti preţul adevărat. Cu străduinţa, cu sufletul, cu viaţa ta. Întotdeauna îmi cioplesc singur piatra şi lucrez direct materialul. Numai astfel îi poţi înţelege cerinţele structurale şi îi poţi imprima emoţia ta, nevoia ta de desăvârşire, setea de absolut. La «Pasărea Măiastră» lucrez din anul 1909 şi încă nu am terminat-o.

Cea mai bună ucenicie în sculptură e cioplirea pietrei. Trebuie să te obişnuieşti cu ea. Nu să înveţi, ci să te deprinzi. După ureche. Când ajungi ca piatra să cânte sub ciocanul tău, atunci poţi începe să sculptezi. Cât timp piatra geme sub lovituri, înseamnă că n-ai prins meşteşugul.

Piatra şi lemnul nu trebuiesc siluite, îşi au fiecare rostul lor firesc. Sunt o înfăptuire a naturii, pe care omul nu trebuie să se încumete s-o întreacă. Artistul lucrează în felul lor, încredinţându-le emoţia şi gândul său, bucuria şi credinţa sa.

Înainte vreme, crucerii şi iconarii de prin părţile noastre posteau o săptămână întreagă înainte de a porni lucrul, se rugau şi se închinau. Când a dispărut credinţa, a apărut virtuozitatea. Şi odată cu ea s-au ivit şi artiştii. Şi atunci a dispărut arta.

Odată, mi s-a propus să fac un monument al lui Spiru Haret. M-am gândit: cum să redau spiritul acestui om care a vrut să răspândească în straturile cele mai largi lumina școlii? Să fac un cadavru îmbrăcat în redingotă? N-avea niciun rost! Și atunci am alcătuit un proiect de fântână. Monumentul lui Spiru Haret trebuia să fie «Fântâna lui Spiru Haret». Apa acelei fântâni avea să răcorească pe cei însetaţi, după cum opera lui avea să lumineze pe cei dornici de lumină. Bineînţeles, proiectul mi-a fost refuzat şi, când am venit acum în Bucureşti, după atâţia ani, am văzut statuia lui Spiru Haret sub forma unui domn în redingotă, suit pe un soclu de piatră!

Am întâlnit în alte ţări oameni care au arătat multă înţelegere operei mele.

Un colecţionar american, anume Aronsohn, din Los Angeles, şi-a dărâmat casa şi a reclădit-o pe măsura sculpturilor mele pe care le cumpărase. Fiul unui Maharadjah m-a invitat în India să-i alcătuiesc planurile unei construcţii speciale pentru a adăposti «Pasărea Măiastră».

Când am sosit în Statele Unite pentru a-mi deschide prima expoziţie la New-York, vameşii au considerat că sculpturile mele sunt piese industriale descompuse şi le-au supus unor taxe vamale foarte ridicate. O asociaţie a prietenilor artei din Statele Unite a intentat un proces pentru restituirea acestor taxe şi litigiul a ajuns până în faţa celui mai înalt for judecătoresc de acolo, care mi-a dat câştig de cauză. Atunci ziarele americane au publicat în primele pagini reportagii intitulate «Brâncuşi contra Statelor Unite»!

Am stat de vorbă cu un ziarist şi a doua zi m-am pomenit că apare un interview cu o manşetă senzaţională: «Brâncuşi îl contestă pe Michelangelo»! De atunci n-am mai dat niciun interview, niciodată. Şi mă feresc de gazetari…

N-am făcut şcoală. Fiecare artist adevărat merge pe drumul său. Poate că opera mea a deschis un alt orizont sculpturii. A învederat, poate, că e inutil să tăiem munţii ca să cioplim din piatra lor cadavre. Poate că a deschis drumul bucuriei de a crea. Poate că a întrerupt linia decadentă pe care a urmat-o sculptura de la vechii Heleni și până astăzi.

Am impresia că viaţa oamenilor se desfăşoară pe o bază greşită. Există o gravă neînţelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viaţa însăşi, globul acesta pământesc, care se învârteşte în haos şi îi poartă în mersul lui prin veacuri.

Ceea ce le lipseşte oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă.

Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiţi de aparenţe şi se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii şi care ferecă spiritul în închisoarea conformismului.

Întotdeauna ceea ce m-a susţinut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieţii, am ştiut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viaţa, al bucuriei, e clădită toată opera mea”.

Fişele din care sunt extrase aceste mărturii, însemnate în grabă, sub impresia descoperirii omului şi a artistului, în zori, după ce m-am despărţit de Brâncuşi, poartă data Octombrie 1938.

*** Ionel Jianu, Revista Fundaţiilor Regale, 1 septembrie 1946