Tăcut și izolat, Muntele Athos rămâne până astăzi unul dintre cele mai sacre locuri ale ortodoxiei – o „republică monahală” unde timpul pare că a stat în loc. Însă puțini știu că între zidurile mănăstirilor athonite pulsează discret și adânc urmele trecerii domnitorilor români.
Voievozii din Țara Românească și Moldova au privit către Athos nu doar cu admirație, ci și cu grijă și responsabilitate, sprijinind lăcașurile de cult cu aur, danii, pământuri și tipărituri. Ctitorii de dincolo de Dunăre au ajuns astfel să țină în viață rugăciunea athonită vreme de secole, întemeind o legătură profundă între sufletul ortodox al poporului român și „Grădina Maicii Domnului”, așa cum este numit Athosul.
Potrivit legendei, Maica Domnului l-a ales ca loc de rugăciune și sfințenie, cerând ca aici să nu calce nicio altă femeie vreodată. Se spune că, însoțindu-l pe Sfântul Ioan Evanghelistul într-o călătorie misionară spre Cipru, corabia în care se afla Fecioara Maria a fost împinsă de vânturi puternice și a eșuat în apropierea peninsulei athonite. Fermecată de frumusețea locului și liniștea deplină ce domnea peste munte, s-ar fi rugat Fiului ei să-i dăruiască acel loc ca moștenire.
Hristos i-ar fi răspuns:
Fie acest loc moștenirea ta și grădina ta, un rai pământesc și un loc de mântuire pentru cei care vor să se pocăiască. Îl voi păzi și-l voi păstra până la sfârșitul veacurilor.
De atunci, Muntele Athos este cunoscut drept „Grădina Maicii Domnului”, o zonă de refugiu spiritual, dedicată exclusiv bărbaților, unde Maica Domnului este considerată nu doar protectoare, ci și egumena (stareța nevăzută) tuturor mănăstirilor.
În semn de respect și de ascultare față de această tradiție, accesul femeilor pe Muntele Athos este interzis de mai bine de o mie de ani, un fapt unic în lume, păstrat cu strictețe până în zilele noastre. În articolul „Republica Muntelui Athos”, publicat în revista Luceafărul în 1935, A. Cosma junior, teolog și avocat, ne oferă o istorie inedită a comunităților monahale de la Muntele Athos:
“Există în lumea aceasta o singură împărăție în care femeile n-au acces, în care sexul ispititor n-are voie să trăiască și nici să pătrundă măcar pentru o clipă. Este republica religioasă a Muntelui Athos, stăpânită exclusiv de călugări, care respectă și aplică încă și astăzi cu toată rigoarea lor strictele dispozițiuni ale unei bule date în 1060 de Constantin Monomac, prin care era interzisă intrarea în muntele sfânt al femeilor sau a oricăror vietăți de sex feminin, precum și accesul copiilor și eunucilor.
Regulile acestea se aplică cu atâta severitate, încât nu se găsește pe tot teritoriul republicii de mănăstiri niciun fel de animal de sex feminin. Nu numai femeia este oprită să intre pe pământul sacru al Athonului, dar această carantină se îndreaptă și împotriva vacilor, caprelor, găinilor, pisicilor sau altor vietăți, care nu au de la natură cu privilegiul masculinității. Carnea, laptele, ouăle și celelalte alimente se aduc din regiunile învecinate sau de la Salonic, cu care muntele Athos este legat printr-o cursă regulată de vapoare. Dacă s-ar întâmpla că la bordul unor vapoare ce ar acosta într-unul din porturile imperiului călugăresc să se afle și femei printre turiști sau pelerini, ele nu sunt lăsate să coboare sub nici un motiv. Chiar bărbații care vor să viziteze peninsula religioasă sunt obligați să obțină o autorizație prealabilă de la Ministerul de afaceri străine al Greciei și cu aceasta să se prezinte apoi guvernatorului din Kareia, capitala republicei teocratice, urmând ca autorizația propriu-zisă pentru vizitarea mănăstirilor să o primească de la autoritatea călugărească în baza raportului făcut de guvernator. Fără această autorizație nu se deschid porțile niciunei mănăstiri în fața străinului.
Sfântul Munte a devenit astăzi nu numai un loc de pelerinaj sau de reculegere sufletească pentru creștini, dar, în același timp, și o splendidă regiune pentru excursii sau chiar pentru ședere mai îndelungată. Străvechile mănăstiri cu toate comorile lor și cu viața lor plină de evlavie și de liniște sunt extrem de interesante. Pitorescul munților și al mănăstirilor așezate pe culmi, apoi variatele frumuseți naturale și atmosfera parfumată de mulțimea florilor și plantelor exotice ce le înconjoară fac din această țară de călugări un paradis terestru.
Clima dulce și aerul curat ce adie de-a lungul peninsulei stâncoase, precum și originalitatea vieții și diferitele aspecte ce variază dintr-un loc într–altul îți dau impresia că te afli pe o lume cu totul străină, mai încântătoare și mai minunată decât lumea noastră. Farmecul acestei împărății divine, împodobite cu atâtea decoruri ale naturii, îi captivează pe toți artiștii și scriitorii care vin să o vadă și care își găsesc aici cele mai fecunde surse de inspirații.
Istoria Sfântului Munte Athos
Republica teocratică a Sfântului Munte este situată pe suprafața muntuoasă a brațului din răsărit al peninsulei Kalcidika ce se întinde în Marea Egee și are o lungime de vreo 45 de km. până la frontiera sa nordică, pe care o formează Muntele Vigla, nu departe de canalul lui Xerxes. Toată republica este stâncoasă, având o altitudine ce variază de la 200 metri până la 2033 metri înălțime. Acesta este locul cel mai ridicat pe care îl are vârful Muntelui
Athos în capătul de sud al peninsulei, și despre care lumea din antichitate credea că era cel mai înalt punct al pământului.
Stâncile acestea din sudul peninsulei sunt inaccesibile și sunt extrem de periculoase pentru navigație, fiindcă furtuna, care agită în mod permanent marea din jurul lor, ușor poate arunca corăbiile și vapoarele mai mici de peretele lor ascuțit. Aici și-a pierdut Xerxes întreaga sa flotă persană în luptele ce le-a dat împotriva Grecilor (494 a. C.) și l-a determinat apoi să taie pe seama navelor sale un canal în nordul peninsulei, în acel loc al istmului ce leagă Muntele Athos de Macedonia, unde lărgimea lui nu atingea mai mult de 2.200 de metri. Acest canal, astăzi uscat, formează frontiera între Grecia și Republica athonită, și la aceste puncte de graniță se face vizita vamală și controlul polițienesc din partea autorităților grecești. Tot acest canal constituie și linia demarcațională peste care femeile n-au voie să treacă.
Muntele Athos era menționat și în literatura antică, mai ales în operele lui Homer și Demosthene. Nu se știe însă exact în ce epocă a început aici viața religioasă. Fără îndoială că frumusețile naturii, în care oamenii vedeau minunea lui Dumnezeu, îi atrăgea pe bărbații plini de credință și de evlavie să se stabilească în ascunzișurile stâncoase ale Athosului, unde aveau certitudinea că pot trăi în liniște și în rugăciuni. Patroana Muntelui Athos este Sf. Fecioara Maria, iar despre venirea ei pe acest munte se povestește o frumoasă legendă. Și ea era între apostolii lui Isus Hristos, când aceștia, după ce se coborâse deja asupra lor duhul sfânt, prin tragere la sorți au căutat să li se arate locul unde să meargă și să propovăduiască religia creștinească.
Maica Domnului, trăgând și ea la sorți, s-a văzut trimisă pe muntele Athos. Iar când vroia să se ducă spre insula Cipru, însoțită fiind de câțiva apostoli, niște vânturi opuse i-au schimbat direcția corăbiei și au condus-o până în fața peninsulei athonite. Aici s-a coborît împreună cu apostolii și botezând populația indigenă după legea lui Hristos, a convertit-o la creștinism. Se crede că primele mănăstiri din Sfântul Munte au fost ridicate sub domnia împăratului Constantin. Urme însă nu s-au găsit, iar Petru Athonitul, când s-a stabilit pe acest munte pe la finele secolului al VII lea, s-a aflat în completă pustietate, trebuind să lupte cu demonii și cu animalele sălbatice, și să trăiască timp de 50 de ani într-o grotă, după cum ne dovedește un manuscris ce se păstrează la Mănăstirea Lavra.
Începând cu secolul al IX-lea, peninsula a început să fie populată de diferiți călugări, veniți din toate părțile, care cu timpul se grupară în mici comunități numite „lavra“, având în fruntea lor un șef ales dintre ei. Membrii tuturor acestor comunități luară obiceiul să se întrunească de mai multe ori pe an sub autoritatea unui „protos“ în centrul peninsulei, unde se fondă mai târziu orașul Kareia, capitala republicii religioase.
În anul 885, împăratul Vasile Macedoneanul a acordat călugărilor de pe Muntele Athos depline libertăți și dreptul de proprietate asupra întregii peninsule. Călugării duceau însă o viață dezordonată, trăiau fără disciplină și se certau între ei. Prima organizare a comunităților o făcu Sf. Atanasie, care, introducând regulele lui Teodoru, reformă în mod radical viața monahală din Muntele Athos.
Sf. Atanasie era prieten din copilărie cu voievodul Nichifor Foca și obținu de la acesta imense ajutoare bănești pentru organizarea călugărilor în mănăstiri. Tot cu ajutorul lui Nichifor Foca, devenit mai târziu împărat, a construit Sf. Atanasie Mănăstirea Lavra, care și astăzi ocupă cel dintâi rang în ordinea ierarhică a mănăstirilor. După modelul Lavrei, se fondară rând pe rând și alte mânăstiri, iar împărații începură să se întreacă în ajutorarea acestor instituțiuni monahale din Sfântul Munte.
Sf. Atanasie a murit în anul 1000, dar memoria lui și astăzi este venerată în toată republica teocratică, mai ales la Mănăstirea Lavra. Prima constituție a republicii Sfântului Munte, numită tipicul “Tragos“, a fost elaborată sub prezidenția lui Eutimie, delegat de împăratul Tsimiski să potolească spiritele agitate ale călugărilor nemulțumiți de regimul introdus de Sf. Atanasie. Acest tipic, al cărui original se păstrează în biserica „Protaton“, catedrala din Kareia, nu a putut fi aplicat multă vreme, deoarece o nouă reacție s-a produs în rândul călugărilor, care a avut ca urmare noua constituție dată sub Constantin Monomac, din care multe dispoziții se mai aplică și astăzi.
Muntele Athos a suferit foarte multe persecuții, incendii și devastări, din partea soldaților catolici ai cruciadelor și, după aceea, din partea Catalanilor care invadaseră imperiul. Mănăstirile athonite, fiind puternice și nebiruite cetăți de ortodoxie, catolicii nu puteau vedea cu ochi buni desvoltarea lor. Cu ajutorul împăraților, călugării își refăcură mănăstirile devastate și construiră altele noi. Republica lor religioasă luă un avânt atât de mare, încât în secolul al XV-lea erau vreo 30 de mănăstiri, care aveau fiecare din ele câte o mie de călugări. De la 1313 începând, Patriarhul numea pe protosul Sfântului Munte, dându-i acestuia dreptul de a-i desemna pe stareții mănăstirilor și pe ceilalți funcționari.
Mănăstirile din Athos erau de două feluri: chinoviileîn care călugării trăiau o viață comună, fără avere personală, și fiind supuși întru toate starețului, care se îngrijea de nevoile supușilor săi, și mănăstirile idioritme, în care călugării duceau o viață liberă, aveau averea lor personală, se hrăneau din propriile lor posibilități și nu erau în comunitate cu ceilalți decât în timpul slujbei la biserică. Aceste mănăstiri idioritme nu aveau stareți, ci erau administrate de epitropi aleși în fiecare an.
Încetul cu încetul se manifestă tot mai mult tendința idioritmă și la mănăstirile chinovite, tendință care, după puțină vreme, datorită și greutăților și nevoilor de atunci, a culminat în generalizarea regimului de libertate personală și în desființarea refectoarelor comune, suprimându-se totodată și instituția de stăreție.
Totuși, aceste reforme radicale nu atingeau întru nimic riturile religioase practicate de călugării chinoviți, care continuau să țină poturile în tot anul și să-și facă mătăniile ca și până atunci. Al treilea tipic a fost dat în anul 1394, iar al patrulea, în 1406.
După căderea Constantinopolului, călugării din Athos începură să aibă raporturi bune cu sultanii turci, mai ales în urma faptului că nu au recunoscut Sinodul din Florența (1452), după cum nu l-au recunoscut nici cei din Ierusalim și cei din muntele Sinai. Iar sultanul Selim I, când a venit la Muntele Athos, a fost primit sărbătorește de către călugări. Sub adăpostul acestor bune relații, ortodoxismul a putut să se dezvolte în voie liberă, iar Athosul să rămână un puternic centru spiritual. Pe lângă mănăstirile din Sfântul Munte s-au mai fondat și schituri, în jurul cărora au început să se ridice nenumărate chilii, unde se retrăgeau mai ales acei monahi care erau pătrunși de o credință mai profundă și de o dorință de a trăi numai în rugăciuni.
Aceste chilii nu aveau însă o organizare sistematică și uniformă, nu-și aveau tipicul lor ca și mănăstirile. Odată cu venirea dominației turcești și cu prăbușirea Imperiului Bizantin, s-a terminat și cu donațiile ce le făcuseră în măsură atât de largă împărații Bizanțului. În locul lor, însă, au început domnii români să facă danii și mai multe. Imense averi și inestimabile bogății s-au transportat din Țările Române la Muntele Athos. Românii au zidit mănăstiri noi și le-au reparat pe cele vechi, au înzestrat aceste mănăstiri cu nenumărate comori și s-au îngrijit de toate nevoile călugărilor. Multe mănăstiri și averi stăpânite astăzi de călugări străini sunt de proveniență exclusiv românească. Bibliotecile și arhivele acestor mănăstiri sunt pline de cărți și de documente conținând date și informații de o valoare istorică extraordinar de mare privitoare la trecutul Țărilor Române și la viața creștinească a domnitorilor noștri. Aceste lucruri ar trebui să le dezgroape și să le cerceteze istoriografii noștri.
În 1575, sub Patriarhul Ieremia al II-lea, a fost făcut al 5-lea tipic sau lege constituțională a comunității călugărești din Muntele Athos. Conform acestui tipic, care a precizat punctele de conduită a vieții idioritmice, comerțul peninsulei se făcea numai de călugări. În 1783, Patriarhia din Constantinopol a instituit pentru conducerea comunității Muntelui Athos o sfântă epistasie. Această instituție a rămas și astăzi cu toate atribuțiunile ei administrative și judecătorești, ea fiind guvernul peninsulei în care sunt concentrate toate puterile publice.
În 1821, când a izbucnit Războiul pentru Independența Greciei, din cei vreo șase mii de călugări, câți erau pe vremea aceea în Athos, aproape cinci mii au părăsit mănăstirile și au ridicat și ei armele împotriva turcilor. Armata otomană însă i-a înfrânt și a ocupat toată peninsula, instalându-și în Kareia o garnizoană pe cheltuiala comunității călugărești. Turcii nu au părăsit republica religioasă decât în primăvara anului 1830, după care au putut să se întoarcă și puținii călugări care scăpaseră cu viața din revoluția grecească.
În anii următori, datorită marilor contribuții bănești făcute de Domnul Valahiei, mănăstirile athonite au fost refăcute, iar datoriile comunității au fost achitate. Muntele Athos a inaugurat o epocă de prosperitate, iar Țările Române au fost izvoare inepuizabile de bani și de ajutoare pentru toată această operă de reorganizare.
Mănăstirile de la Muntele Athos aveau întinse proprietăți și moșii atât în Muntenia, cât și în Moldova, pe care le primiseră ca donații de la boierii români. Mai aveau proprietăți și în Basarabia, venitul cărora se împărțea însă între mănăstirile din Athos, muntele Sinai și Sf. Mormânt.
În urma secularizării averilor mănăstirești făcută de Alexandru Ioan Cuza în 1863, precum și după pierderea proprietăților din Basarabia, care au fost expropriate de guvernul rus, a început o epocă de declin în viața mănăstirilor de la Muntele Athos. Totuși, ajutoarele ce începuseră să le dea țarii Rusiei mai salvau situația.
În Războiul Balcanic, la 1912, armata grecească a ocupat peninsula athonită, iar conferința de la Londra a recunoscut independența și neutralitatea republicii religioase a Muntelui Athos, deși rușii pretindeau la acea conferință un drept de condominium asupra Athosului, bazat pe art. 22 din Tratatul de la San-Stefano. Împotriva acestor pretenții rusești s-au ridicat la Londra mai ales Anglia și Austria, care nu puteau admite niciun fel de drept de suveranitate în favoarea Rusiei. Cu toate acestea, în luna mai 1914, ambasadorul de Giers din Constantinopol a remis ministerului de afaceri străine al Greciei un memorandum prin care a rezervat dreptul de naționalitate al călugărilor ruși.
În timpul Primului Război Mondial, armatele aliate au trimis un detașament pe Muntele Athos, precum și o misiune de savanți. În 1920, Muntele Athos a devenit o republică teocratică pusă sub suveranitatea statului grec, iar organizarea acestei republici a fost reglementată prin decretul din 16 septembrie 1926 și sancționată prin Constituția grecească din 2 iunie 1927.
Organizarea spirituală la Muntele Athos
Mănăstirile și călugării din republica teocratică a Muntelui Athos stau sub jurisdicția spirituală a Patriarhului din Constantinopol. Mănăstirele sunt de două feluri: chinovite, în care călugării trăiesc o viață în comun, respectând cele mai severe reguli monahale privitoare la post și rituri, apoi mănăstirile idioritme, în care călugării trăiesc în libertate. Dar, în afară de aceste două categorii de călugări, mai populează și alți monahi Sfântul Munte și anume: sarabaiții, care trăiesc în grupuri de doi sau trei, anahoreții, care trăiesc prin peșteri izolate sau locuri retrase, sihaștrii, care stau ascunși prin grotele și crăpăturile stâncilor de sub culmea Muntelui Athos, și, în sfârșit, călugării fără loc stabil, care vagabondează prin toata insula și trăiesc din ajutoare sau din munca pe care o prestează în drumul lor pe la diferitele mănăstiri, schituri sau chilii.
Călugării athoniți, care toți poartă barbă și plete lungi, își au ierarhia lor. Când cineva se călugărește, devine mai întâi rasofor, numit astfel din cauza reverendei negre pe care o îmbracă. După trei ani de stagiu, rasoforul avansează la rangul de sfavrofor sau „mikroskima“, după cum i se mai zice, fiindcă poartă o haină mică. Acei călugări care au dat în viața lor dovadă de multă sfințenie sunt ridicați la rangul de „megaloskima”, ceea ce înseamnă că au dreptul să poarte marele scapular negru pe care sunt broderii albe simbolizând atributele lui Hristos.
Mănăstirele își au, din punct de vedere spiritual, viața lor autonomă, tot astfel și în ce privește administrația lor internă. Mănăstirele idioritme sunt conduse de trei epitropi, aleși pe durata unui an. Consiliul lor este prezidat de unul dintre ei și este ajutat de un secretar numit pe timp nedeterminat. Prin urmare. mănăstirele idioritme nu au un stareț. Pe de altă parte, mănăstirele chinovite sunt conduse de un stareț ales pe viață sau pe timp nelimitat, asistat de doi sau trei epitropi și ajutat de un secretar permanent. Pe lângă stareț, funcționează în chinovii și un consiliu al clasei superioare, compus din „proistameni“, care se ocupă de executarea ordinelor și de administrația mănăstirii.
În afară de clasa aceasta de călugări superiori, mai există și o clasă inferioară compusă din „paramicroi“, care îndeplinesc lucrările manuale și din rândul cărora se recrutează bucătarii, brutarii, croitorii, pantofarii, tâmplarii, grădinarii, diferiții meseriași, precum și lucrătorii câmpului și îngrijitorii animalelor.
Organizarea constituțională
Dacă din punct de vedere spiritual Muntele Athos stă sub jurisdicția Patriarhului de la Constantinopol, din punct de vedere politic și constituțional este pus sub suveranitatea Greciei, din care face parte integrantă, iar guvernul de la Athena are la Kareia un guvernator pe lângă conducerea călugărească a Athosului.
Republica athonită ocupă astăzi o întindere de vreo 321 km. p., deci mult mai redusă decât înainte de Primul Război Mondial, fiindcă ea a trebuit să cedeze în favoarea patriei mame mai multe teritorii și proprietăți care fuseseră reclamate de nevoile de colonizare ale celor un milion și jumătate de greci refugiați din Turcia, în urma schimbului de populație.
Populația republicii sfinte se compune din vreo 5.000 de călugări, dintre care aproape 60% sunt
greci, 25% ruși, 10% români și restul de 5% bulgari, sârbi și albanezi. Limba oficială este cea greacă. Sfântul Munte are 20 de mănăstiri cu drept de reprezentare în conducerea peninsulei. Toate schiturile și chiliile sunt împărțite între aceste 20 de mănăstiri. Republica teocratică este divizată în 20 de districte administrative, care sunt formate în jurul fiecărei mănăstiri. Din aceste mănăstiri, 17 sunt sub stăpânirea călugărilor greci, una sub ruși, alta sub sârbi și ultima sub bulgari. Călugării români nu au sub stăpânirea lor nici o mănăstire și, de aceea, schiturile și chiliile lor sunt supuse mănăstirilor străine. Cele 20 de mănăstiri capitale sunt următoarele, în ordinea lor ierarhică: Lavra, Vatopedul, Ivirul, Hilindarul, Sf. Dionisie, Cutlumusiu, Pantocratorul, Xeropotamul, Zugrafu, Doheriu, Caracalu, Filoteu, Simon Petra, Sf. Pavel, Stavronichita, Xenofu, Sf. Grigorie, Esfigmenul, Rusească și Costamonitu.
Comunitatea Sfântă sau puterea reprezentativă a republicii religioase se compune din 20 de membri, numiți „antiprosopi“, câte unul ales de fiecare mănăstire. Alegerea acestor reprezentanți se face în toate mănăstirile în ziua de 1 Ianuarie a fiecărui an. Prin urmare, mandatul reprezentanților este dat numai pentru durata unui an. În timpul acestui an, reprezentanții mănăstirilor stau în permanență la Kareia, unde își are fiecare propria sa reședință. Ședințele „Comunității Sfinte“ se țin în biserica Protaton, vechea catedrală a capitalei, de obicei lunea, miercurea și vinerea sau în caz de nevoie la orice convocare făcută de către „Sfânta Epistasie“.
Fiecare mănăstire își are în Protaton scaunul reprezentantului său, așezat după rangul ierarhic de mai sus. „Sfânta Comunitate“ are apoi un secretar general și un secretar, însărcinați cu conducerea lucrărilor administrative și de birou. Sesiunea „Comunității“ se închide totdeauna înainte de Crăciun, când cei 20 de reprezentanți se întorc la mănăstirile lor. Având în vedere că din aceste 20 de mănăstiri împărătești, cum li se mai spune, nici una nu este românească, între cei 20 de antiprosopi ai Comunității Sfinte nu se găsește niciun român, deși numărul călugărilor români este mai mare decât al celor de alte naționalități. 17 dintre mănăstiri sunt stăpânite de greci, Mănăstirea Hilindaru – de sârbi, Mănăstirea Zugrafu – de bulgari și Mănăstirea Sf. Pantelimon (Rusicon) de ruși. Călugării români au cel mai mare schit din Muntele Athos și anume „Prodromul“, situat în sudul peninsulei, precum și mai multe chilii ce aparțin de mănăstirile grecești.
*** Republica Muntelui Athos, A. Cosma junior, revista Luceafărul, 1935
Teolog și avocat, Aurel Cosma Junior a fost unul dintre cei 321 de delegați prezenți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, reprezentând Gărzile Naționale din comitatul Timiș.
A fost ales deputat de Timiș-Torontal în Partidul Național Liberal și a servit în trei legislaturi, începând din 1927.
Curiozități din Grădina Maicii Domnului
Interdicția femeilor – numită în greacă „avaton”, această regulă veche de peste 1.000 de ani interzice accesul femeilor pe întreg teritoriul Athosului. Interdicția nu este doar o cutumă monahală, ci este susținută și legal, printr-un decret imperial bizantin din secolul al XI-lea și menținut de statul grec până astăzi.
Nicio ființă de sex feminin – În tradiția athonită, nu doar femeile sunt oprite să pătrundă, ci și animalele de sex feminin, cu excepția păsărilor sălbatice. Se spune că aceasta este o formă de respect absolut pentru Maica Domnului, singura femeie „îngăduită” în Grădina Sa.
Maica Domnului, protectoarea Athosului – în toate mănăstirile athonite, icoanele Maicii Domnului ocupă un loc central. Fiecare obște are o icoană făcătoare de minuni a Preasfintei, în fața căreia se oficiază rugăciuni speciale, în fiecare zi. Una dintre cele mai cinstite icoane este „Portărița” (Portaitissa) de la Mănăstirea Iviron.
Icoane care „vorbesc” – Tradiția monahală vorbește despre icoane ale Maicii Domnului care au oferit protecție mănăstirilor, au izvorât mir sau au „vorbit” în vis stareților în vremuri de cumpănă. Unele icoane sunt acoperite complet cu ferecături de argint și aur, donate de credincioși din întreaga lume, inclusiv din Țările Române.
Românii și cultul Maicii Domnului la Athos – Domnitorii români nu doar că au sprijinit financiar mănăstirile athonite, dar au contribuit și la împodobirea acestora cu icoane, cărți de cult, veșminte și odoare dedicate în mod special Maicii Domnului. Multe dintre aceste daruri s-au păstrat până azi și sunt dovada vie a unei legături speciale între România și Athos.
