Cine ascultă astăzi romanțele lui Ion Luican nu își amintește doar de fascinanta perioadă interbelică, cu cârciumioarele ei cochete și veselia molcomă a bucureștenilor care își petreceau serile de vară în tihnă, cu un pahar de vin în față, ci retrăiește o întreagă epocă a muzicii românești.
Cu o carieră care s-a întins pe mai bine de șase decenii, Luican a fost un artist care a înțeles că menirea lui nu este doar aceea de a aduce bucurie publicului, ci și de a păstra vii tradițiile populare.
Născut pe 29 decembrie 1907 la Frumușani, în județul Călărași, cel mai mic dintre cei patru copii ai lui Marin Luican și ai Alesandrinei a pornit, la îndemnul tatălui său, spre Craiova, unde a urmat Seminarul Teologic.
Când și-a încheiat studiile, s-a mutat la București, unde a întâlnit-o pe viitoarea soție, Ioana, dar mai ales, și-a găsit adevărata vocație. Despre începuturile artistice ale tatălui său, unica lui fiică, actrița Florina Luican, povestea cu emoție: „După Seminar, tata s-a angajat diacon la Biserica Bălăneanu. Cânta de răsuna biserica, avea un glas care umplea spațiul sacru cu o vibrație tulburătoare. Într-o zi, l-a auzit patronul Restaurantului Izvorul Rece, care l-a invitat să cânte acolo…”
A fost începutul unei drum care avea să aducă faimă, aplauze și, pentru o familie obișnuită cu lipsurile, o binemeritată bunăstare. Debutul oficial în fața publicului a avut loc într-o perioadă în care romanțele erau în vogă, iar tangoul cucerea inimile ascultătorilor. „Am început să cânt pentru public prin anul 1932 și o perioadă îndelungată am fost, în primul rând, solist de… muzică ușoară”, își amintea cu modestie Luican. În acei ani a urmat Academia Regală de Muzică din București și Școala de cântări bisericești, aflată în subordinea Arhiepiscopiei Bucureștiului.
A fost sprijinit de mari nume ale muzicii românești: Grigoraș Dinicu, Ionel Budișteanu, Victor Predescu, Dinu Șerbănescu, Gherase Dendrino și Petrică Moțoi, dirijorul cu care Luican a colaborat îndelung la Radio România.
În sala restaurantului Izvorul Rece, vocea lui a fost remarcată de un director de la Radio România, care i-a propus să cânte în direct, „pe viu”, cum se spunea atunci. În 1934, a avut loc debutul la microfonul postului național, într-un moment în care radioul începuse să devină principalul vector de promovare din țară.
A urmat o perioadă prolifică, cu înregistrări pe plăci de ebonită la casa de discuri „Odeon” din Berlin, care deținea în exclusivitate interpretările sale, și mai târziu la Electrecord. În plus, avea reprezentații zilnice în restaurantele bucureștene Coșna-Cireșoaia din Piața Buzești, unde cânta și Rodica Bujor, Roata lumii de pe Calea Dorobanți, unde cânta Petre Gusti, sau Pescăruș, aflat pe malul Lacului Herăstrău.
Cariera lui Ion Luican a fost curmată temporar de anii întunecați ai celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu sinceritate, mărturisea că i se părea „nepotrivit, o lipsă de sensibilitate umană” să cânte melodii de salon într-o vreme în care poporul era sfâșiat de mizerie, durere și lipsuri. A fost momentul unei cotituri esențiale în destinul său artistic: „Am înțeles mai bine că muzica noastră populară, marea pasiune a vieții mele, este capabilă să poarte în ea tot fiorul dragostei, al dorului și aleanului nemărturisit.”
A ales în acele momente să își dedice viața cântecului popular, melodiilor care poartă în ele rădăcinile românești și a devenit o voce emblematică pentru repertoriul oltenesc, căruia i-a adus, așa cum spunea cu mândrie, „o nouă trăire, un strop nou de viață”.
În glasul lui s-au întors la viață cântece vechi ca „Spune, spune, moș bătrân”, „Hai, Buzău, Buzău!”, „Uha, bade!”, “M-a făcut mama oltean” sau „Drag mi-a fost dealul să-l sui”. Fiecare melodie primea o amprentă inconfundabilă, o căldură care izvora nu doar din voce, ci și din convingerea sinceră că muzica populară e „chemată să slujească adevărul și dreptatea”.
Și romanțele și-au găsit un loc aparte în sufletul său: „De ziua nunții tale-ți scriu”, „Îți mai aduci aminte, doamnă”, „La umbra nucului bătrân” sau „Mi-e dor de nopți cu lună plină” sunt doar câteva dintre piesele care au emoționat multe generații.
Pe lângă activitatea artistică, Ion Luican a fost și un mentor generos. A sprijinit tinerii interpreți, le-a insuflat respectul pentru valorile autentice ale folclorului și a militat pentru păstrarea nealterată a muzicii populare: „În măsura în care am putut, am ajutat pe tinerii interpreți să cunoască, să înțeleagă mai bine comoara cuprinsă în doinele, în cântecele noastre.”
Ion Luican s-a stins pe 1 septembrie 1992, în comuna natală din Călărași, la vârsta de 84 de ani. Doi dintre fiii săi, Marian și Costin, muriseră înaintea lui, iar durerea pierderii lor l-a doborât pe sensibilul artist. Florina Luican, singura lui fiică, cunoscută mai ales pentru rolul principal din filmul „Un surâs în plină vară”, a fost actriță timp de 44 de ani la Teatrul pentru Copii Ion Creangă (unde a interpretat-o mult timp pe Albă ca Zăpada) și a încetat din viață pe 8 martie 2019.
