HomeUncategorizedGrigoraș Dinicu și vioara lui fermecată

Grigoraș Dinicu și vioara lui fermecată

Grigoraș Dinicu
DS TW

“Pe vioara lui fermecată, Grigoraș Dinicu a ştiut să dea tuturor amatorilor de muzică bună fiorul artei adevărate. Figura populară a acestui prinţ al violoniştilor bucureşteni, tovarăşul permanent al nopţilor noastre de alean sau al amiezelor duminicale, când aparatul de radio ne transmitea armoniile viorii sale, a fost consacrată nu de concetăţenii săi, ci de mulţimea cosmopolită a Parisului.

Unul din marile succese ale restaurantului românesc de la Expoziţia din Paris a fost Dinicu, cu taraful lui. Gazetele pariziene au publicat entuziaste articole despre compatriotul nostru şi arta lui care i-a încântat pe parizienii amatori de muzică subţire.

Acum, până la redeschiderea din primăvară a Expoziţiei, Dinicu s-a întors printre noi, hotărât să ne mai acorde câteva seri înainte de a ne părăsi plecând la Paris și la New-York, unde în 1939 se va deschide o altă expoziţie internaţională.

Şi iată că bucureştenii, dându-şi seama că-l au printre ei pe celebrul Grigoraş pentru un timp scurt, se grăbesc să-l sărbătorească, preţuindu-l la justa lui valoare.

În casa lui gospodărească dintr-un cartier nou al Capitalei, l-am găsit pe Grigoraş Dinicu, supraveghind exerciţiile fiului său la pian. În interiorul său primitor se vede de la început că trăieşte un artist adevărat. Un pian, o orgă, câteva viori, vrafuri de note muzicale completează decorul.

După aproape şapte luni de lipsă din ţară, Dinicu se găseşte din nou înconjurat de ai săi, alături de fetiţa lui de 7 ani, ca şi de flăcăul al cărui talent la pian va continua numele glorios al familiei.

Toate ar fi bune „dincolo”, ne spune el surâzând, dacă nu ar fi dorul ăsta de locul unde te-ai născut, de străzile oraşului unde ai trăit!

Am cunoscut la Paris succese mari, fiindcă străinii au ştiut să aprecieze felul nostru de a cânta. Oricum, tot e mai bine în ţara mea. Ochii lui şăgalnici privesc cu înduioşare cele două odrasle ale sale, casa pe care a clădit-o din munca sa, pianul, vioara, amintirile, toată fericirea sa!

În cinstea noastră, Grigoraş Dinicu ne cântă (acompaniat de fiul său) la pian câteva bucăţi clasice de înaltă factură. Sunt cântecele pe care îşi permitea să le cânte pentru el, în afară de repertoriul său obişnuit, care a fasonat după gustul marelui public. Interpretarea lui Dinicu e la înălţimea compozitorilor ale căror opere le execută.

În timp ce arcuşul lui fermecat transformă vioara într-un glas sfâşiat de toate păţaniile omeneşti, chipul lui Grigoraş se transformă, devine inspirat şi iluminat, dincolo de realitatea imediată a vieţii. Omul acesta e numai muzică e numai ritm şi armonie.

Odată cu ultima notă, când arcuşul părăseşte coardele viorii, Grigoraş Dinicu pare că se deşteaptă dintr-un vis îndepărtat. Redevine zâmbitor şi uman.

— Spune-mi te rog, îl întrebăm, ce vioară ai?

Dinicu îşi priveşte cu duioşie vioara şi apoi ne spune melancolic:

— E o vioară din atelierul lutierului Sebastian Klautz, care a aparţinut ilustrului meu coleg Buică! Bietul Buică! Ce mare talent, care s-a prăpădit încă tânăr în cea mai neagră mizerie. Omul acesta, care a cutreierat capitalele europene şi a câştigat milioane, a murit sărac. Ca să o ajut pe văduva lui şi pe cei doi copii care rămăseseră pe drumuri am cumpărat vioara lui, care e, de altfel, un instrument foarte bun. Amintirea lui Buică ne-a adus pe calea altor confidenţe, de la începuturile carierei lui Dinicu.

— Absolvisem în 1906 clasa de vioară și căpătasem o bursă de 120 de lei pe lună să studiez mai departe la Berlin. Bursa a întârziat și biata maică-mea s-a dus la unchiul meu, la Dimitrie Dinicu, să-l întrebe ce să facă. Aici aveam angajamente, puteam să-mi formez o orchestră şi să câştig bani. Bietul Dimitrie Dinicu a stăruit din răsputeri să plec să studiez mai departe. Nevoile însă ne-au învins şi a trebuit să rămân în ţară, să alcătuiesc o orchestră şi să câştig existenţa pentru familia mea. Cu toate acestea şi astăzi, după cum ai văzut, cânt, atunci când sunt singur, ceea ce îmi cere inima mea. Ochii lui Dinicu se îndreaptă spre feciorul lui, pe care îl priveşte cu încredere şi mândrie:

— El are alte condiţii de dezvoltare şi vreau să studieze mult în străinătate. Cine ştie? Parisul, America, unde sper să capete o serioasă cultură muzicală. După cum vezi, numele de Dinicu nu va pieri odată cu mine!

Grigoraș Dinicu

Un perete întreg al camerei în care ne aflăm e acoperit de fotografii ale celor mai mari maeştri ai muzicii contimporane, cu cele mai călduroase dedicaţii pentru Grigoraş Dinicu.

Ne despărţim de Grigoraş Dinicu cu o caldă strângere de mână.

— La revedere, Grigoraş! La anul, din nou la Paris şi, pentru 1939, du şi americanilor, pe coardele viorii tale fermecate, frumuseţile muzicii româneşti!”

*** Ilustratiunea Română, 1 ianuarie 1938

DS TW
No comments

leave a comment