“A fost odată un restaurant mic şi modest, Barul Zissu, unde chelneri dezgheţaţi serveau ţuică la țoi şi muşchiuri în sânge clienţilor, toţi de prin partea locului: muncitori, mici funcţionari şi familii cumsecade (care o făceau “lată” sâmbăta seară). Avea posibilitatea cetăţeanul cu buzunarul nu prea plin să-şi înece acolo necazul într-un pahar de vin şi să-şi mobileze stomacul pentru câţiva poli.
Şi toate erau bune şi frumoase până într-o bună zi, când patronul avu ideea să aducă un “număr” spre a-și distra clientela fidelă. “Numărul” era un cântăreţ: Pagony, care-şi dădea osteneala să-şi amuze auditoriul cu orice preţ. Cerea rime, improviza versuri pe tema lor, cânta romanţe sentimentale, șansonete decoltate, fluiera, zbiera, urla. Se dădea peste cap. Pagony deveni curând răsfăţatul cartierului. Într-o noapte, un grup de cheflii “de la centru” nimeriră, în căutare de noutăţi, la micul restaurant, în mijlocul unei romanţe suspinată cu focos elan de nepreţuitul “număr”, al localului.
Grupul aplaudă romanţa, ceru să i se mai cânte altele, răsplăti pe Pagony în chip princiar şi promise că va veni cu alţi amici şi noaptea următoare. Din seara aceea, “centrul” năvăli în micul restaurant din Şerban-Vodă, iar Pagony deveni vedeta zilei (recte a nopţii). În faţa invaziei “centrului”, patronul sparse pereţii, mări localul şi-i schimbă aspectul. “Zissu” deveni “bolta” de noapte în plină vogă. În locul ţuicilor la țoi şi mititeilor în sânge, începură să se servească cocktail, whisky şi şampanie, iar locul iţarilor şi al pantalonilor uzaţi îl luară smochingurile impecabile şi toaletele de seară…
Aceasta e povestea lui “Zissu” şi metamorfoza lui. De atunci, puţine schimbări. Pagony a plecat spre alte zări, să lanseze alte localuri. În locu-i a rămas un alt cântăreţ, Jean Moscopol, care i-a moştenit tot succesul.
Am nimerit cu un grup de prieteni la “Zissu”, într-o duminică după miezul nopţii. Dublă imprudenţă, şi duminică, şi la ora când “nunta” e în toi. Zeci de maşini de toate mărcile, de toate dimensiunile şi de toate nuanţele staţionau în faţa localului. Intrarea era luată cu asalt de lumea care făcea coadă ca la pâine în timpul războiului. Ne înghesuim şi noi în mulţime, ne facem loc cu coatele, primim câţiva ghionţi în coaste, puf!, iată-ne înăuntru făcuţi praf, cu gulerele strâmbe şi pantofii călcaţi, şchiopătând, cu pălăriile turtite, gata să ne dăm duhul, dar biruitori.
Ne mângâie de necazurile îndurate o melodie dulce, insinuantă, de tangou, iar câteva siluete profilate tentant şi misterios pe perdeaua de penumbră a localului ne readuce la viaţă ca un elixir din basme. Prin înalta protecţie a unui chelner, găsim într-un colţ o masă disponibilă în jurul căreia ne înghesuim, strângând coatele. Tangoul mai durează câteva minute, se face apoi lumină.
Lângă noi, d. maior Ştiubey cu paharul mereu plin în faţă parcă e în nori (a nu se uita că d-sa e unul din cei mai abili aviatori ai noştri, aşa că nu-i de mirare). D-l Virgil Kerciu a ţinut să ne procure o surpriză: a venit singur, lipsit de orice companie feminină. Se mulţumeşte în seara asta cu satisfacţia platonică a “flirtului”.
D-na Marie-Jeanne Pherekyde zâmbeşte şi dansează cu graţie într-un decor de priviri admirative. A apărut pe uşă d. Stan Golestan, ilustrul nostru compatriot din capitala Franţei. Are ceva eroic şi sentimental în înfăţişare, amestec de muschetar şi poet romantic. Roteşte privirea pe la mese căutând pe cineva, ezită, zâmbeşte apoi cordial, şi-a găsit oamenii, pe d-nii Gogu Georgescu şi Paul Prodan, care-i fac semne tocmai din celălalt colţ al localului. Se face întuneric.
Moscopol, frumosul trubadur, cântă încet şi nuanţat şi cu fiecare notă nouă câştigă câte o inimă nouă… Lângă masa noastră doi tineri sorb din cocktailuri şi vorbesc pe înfundate. La un moment dat surprind următorul dialog:
— Ce-ai făcut tu, te-ai logodit cu Mimi?
— Închipuiește-ţi, dragă, am aflat în ultimul moment că datorează peste o sută de mii de lei croitoresei.
— Și ce-ai făcut?
— M-am logodit cu croitoreasa!
Orele sunt înaintate. Mijește da ziuă. Părăsim localul. Când să ieşim pe uşă, ne lovim nas în nas cu dl Ionel Lupescu, simpaticul şi atleticul chestor al Camerei, care descinde din maşină.
—La ora asta se vine?
— Numai “Barul Zissu” mi-a mai rămas, răspunde cu glasul nesigur Lupescu. De ieri de la prânz epuizez toate localurile din București!…”
*** Rampa, octombrie 1930
Succesul pe care l-a avut la începutul anilor ’30 localul din Șerban Vodă l-a determinat pe proprietar, ingeniosul Nicolae Zissu, să-și mute barul în centru, la Palatul Teatrului Alhambra-Excelsior. La inaugurarea din octombrie 1936, vedeta invitată să-i încânte pe bucureșteni a fost actrița germană Liliane Dietz.
