„Aţi ascultat-o, desigur, pe Rodica Bujor. Microfonul i-a dus până în cele mai îndepărtate colțuri glasul care, înfrățit cu dorul si aleanul, face să pătrundă până în fundul inimii frumosul cântec românesc, neasemuit poate cu nici o altă asemenea manifestare populară.
După o seamă de improvizări, de încercări făcute de nechemate, Rodica Bujor, româncă autentică, a apărut pentru a ridica genul acesta atât de greu la înălţimea ce i se cuvenea. Din Voineşti, satul unde viaţa se scurgea patriarhal, departe de nevrozele marilor oraşe, Rodica a deschis ochii copilăriei pe horele şi bătutele înfocate ce se încingeau în bătătura hanului ce-l ținea tatăl său.
De aici a prins fetiţa cu glas minunat curăţia versului şi a notei muzicale, simplă, fără rafinament zadarnic, dar cu atât mai vârtos găsitoare de drum la inimă. Azi Rodica Bujor stăpâneşte, ca nimeni alta, poezia românească de dor şi de jale, pe care o cântă cu atâta simţire câtă s-a strâns de-a lungul veacurilor pe plaiurile de unde s-a pomenit versul românesc. Dacă microfonul posturilor noastre de radio au contribuit să-i facă cunoscut darul nepreţuit, Rodica nu poate, în clipa de faţă, să fie auzită şi văzută în condiţiile cele mai prielnice ce s-ar cuveni.
Într-adevăr, greu ca orice început, mai ales în lumea noastră dornică de străine melodii, fără înrudire cu adevăratul suflet românesc, Rodica n-a putut deocamdată obţine adevăratul cadru ce s-ar fi cuvenit talentului său. Un restaurant din Capitală e tot ce poate fi mai puţin prielnic pentru acele nuanţări, acele accente patetice ce se cuvin uneori şoptite, acele îngânări de ecou ce le cere adevărata redare a dorului şi patimei ce închid în ele cântecele româneşti.
Dar, veste bună, Rodica Bujor, cea mai autentică interpretă a folclorului nostru cântat, îl va putea reda cu neştirbit talent spre satisfacţia numeroşilor săi admiratori”, așa o prezenta pe foarte tânăra cântăreața la acel moment revista Radio Adevărul din octombrie 1939.
Născută în comuna Voinești din Dâmbovița, pe 30 iulie 1914, Eugenia Nedelea, cum se numea înainte de a primi chiar de la George Enescu numele de scenă, a fost fiica proprietarilor unui mic han. Pentru că afacerea părinților a falimentat, tânăra a plecat la București în căutarea unui loc de muncă și s-a angajat ca muncitoare la țesătoria Rizescu-Brănești. Încrezătoare în talentul ei, s-a prezentat în 1938 la un concurs la Radio și a fost remarcată de comisia de muzicieni care se aflau în juriu. Șansa ei a fost întâlnirea cu George Enescu, iar despre începuturile carierei a povestit într-o confesiune publicată în 1989.
„De la începuturile mele teribile şi până azi, n-am încercat decât să picur în sufletele celor care m-au ascultat câte un strop de bucurie. Din păcate, mi-au rămas puţine discuri, puţine melodii înregistrate pe casete. Îmi pare rău, dar tot eu zic, cântecul este o clipă de sublim, n-ai cum s-o pironeşti. L-ai trăit, aripa a fâlfâit prin suflet, s-a dus. Restul e arhivă.
Nu ştiţi cum m-a descoperit George Enescu? Venisem in Bucureşti ca muncitoare şi, la scurt timp, funcţionară la o întreprindere, adusă de un cunoscut al tatei, şi terminasem Liceul Carmen-Sylva, când m-am prezentat la Radiodifuziunea română, la un concurs de muzică populară. Tata avea un han la Voineşti, în împărăţia merelor. Acolo am ascultat rapsozi şi cântăreţi, am învăţat cântece şi am ascultat poveşti. La şcoală am devenit solista corului. Cântau părinţii mei, învăţătorul venera cântecul popular, iar spectacolele date în împrejurimi, pe bani, ca sa strângem fonduri pentru construirea unui cămin cultural la Voineşti aveau succes.
Da, aveau succes. Dar tata a scăpătat, hanul s-a dus pe copcă, eu am plecat să muncesc la ţesătoria Rizescu-Brăneşti, ajungând astfel în Bucureşti.
Vin deci la Bucureşti, mă înscriu la concurs, nu-i spun nimic domnului Nae Rizescu, încep să tremur, se vorbea deja de Maria Tănase, lansată la Neptun, în Piaţa Buzeşti circulau nume mari. Şi la concurs eram singura sau aproape singura îmbrăcată în costum naţional. Ioana Radu a intrat înaintea mea. Juriul era alcătuit din personalităţi muzicale ale vremii. Am cântat cu jumătate de putere, cu o inimă cât un purice. Ţin minte că la un moment dat m-am întors cu spatele la microfon. M-au invitat în faţa comisiei. Un bărbat m-a întrebat de unde ştiu cântecele. De la noi din sat, am avut şi noi un han, m-a lăsat să-i povestesc, apoi m-a întrebat dacă ştiu să cânt folclor cult, adică prelucrări. Am spus că am învăţat după radio, de la marile noastre cântăreţe, Evandia Costinescu, Emilia Guţianu, Valentina Creţoiu, dar numai câteva piese transpuse de maestrul Brediceanu.
M-au întrebat dacă îmi plac prelucrările lui Brediceanu. Am zis că da, i-am spus ce-am putut şi eu să explic, şi atunci Brediceanu, care era in comisie, mi-a oferit un caiet cu prelucrările sale. Un bărbat m-a întrebat care este numele meu.
Eugenia Rodica Nedelea, am spus din ce în ce mai emoţionată. Şi el a zis: Frumos, frumos, dar eu aş zice să-ţi fie numele cum sunt bujorii din obraji. Toţi au aplaudat şi bărbatul a spus pe un grai frumos, moldovenesc:
– Dacă nu te superi, într-o seară o să vii mata frumos pe Calea Victoriei la colț cu Lemnea și o să-i spui portarului că te-a invitat George Enescu.
Era să paralizez. Am avut un șoc! Sigur, nu-l cunoșteam, dar se spunea despre el că este cel mai mare muzician al României. În flăcările emoţiei, am spus ceva, dar n-am legat multe propoziţii. Şi a spus:
– Diseară dau o serată literar-muzicală şi o să cânți şi dumneata. Directorul radioului, unul Sărăţeanu, mi-a şi propus imediat două programe la radio. La stăpân am minţit că mă doare măseaua şi am dat fuga la un telefon să o caut pe Valentina Creţoiu, celebră pe atunci. Fericirea mea e că am găsit-o. I-am spus:
– Doamnă, sunt o persoană care vă solicită o jumătate de oră pentru verificarea unor posibilităţi artistice. Chiar după interpretările ei învăţasem câteva cântece. M-a ascultat, a zis că e bine şi am plecat spre maestru.
Urc scările fastuoase, intru într-o sală solemnă cu tablouri, porţelanuri, cristale şi mobilier scump. Valetul mi-a spus să aştept puţin că vine şi domnul Lipatti. Când am auzit-o şi pe-asta, eram mai mult moartă. Şi a apărut un băiat tânăr, frumos, subţire. Mi-a spus că el este Dinu Lipatti. Eu am şi zis Rodica Bujor, cum mă botezase maestrul cu câteva ore înainte. O să repetăm piesele, pentru că va avea nişte musafiri şi vrea să te prezinte ca pe o chintesenţă a frumuseţii româneşti. Am repetat cu Dinu Lipatti la pian, deşi cântasem cu taraf. Lipatti mi-a spus să cânt liber. Enescu a apărut puțin şi m-a întrebat cum mă „sîmţăsc”.
Şi imediat au început să apară musafirii, pe vremea aia erau şi trăsuri, şi maşini, şi au venit muzicienii noştri, maestrul Jora, fraţii Bobescu, Alfred Alexandrescu, actori şi actriţe de la Teatrul
Naţional, Ion Manu, Aura Buzescu, Marioara Voiculescu, prinţesa Maruca, mama aviatorului Bâzu Cantacuzino. Întâi a cântat maestrul o sonată la vioară, apoi Dinu Lipatti, Ion Manu a recitat ceva şi pe urmă George Enescu a spus:
– Acum să vă prezint o descoperire, o minune a cântecului românesc fără nici un fel de iz lăutăresc. Veţi vedea cum arată românca în adevărata ei frumuseţe. Eu, plină de emoţie, am început cu o prelucrare:
„Voinicel cu părul creţ
Ce te ţii aşa măreţ?
Nu stă casa-ntr-un picior,
Nici lumea într-un fecior“.
A fost cum a fost, copleşitor pentru mine, iar la sfârşit, George Enescu mi-a mulţumit şi mi-a spus să îmi păstrez cântecele de acasă şi să le păzesc cu sfinţenie, şi să încerc să rotunjesc puţin vocalele. Asta am aflat mai târziu, când am început să studiez. Dar între timp au început să se difuzeze programele radio, aveam şi patru-cinci pe săptămână, au apărut impresarii, ofertele, am cântat la restaurantul Coşna, peste drum de Neptun, unde cânta Maria Tănase. Succesul a venit repede, dar n-a trecut mult şi au început durerile cele mari.
Dictatul de la Viena, războiul, când am pornit să cântăm pe front pentru soldaţi. Cântecele războiului, tragediile, „Ţară, ţărişoara mea“ plus ale mele de acasă, care plăceau atât de mult lui Dimitrie Gusti şi lui Constantin Brăiloiu. Gusti m-a invitat să cânt la Luna parc, la marea expoziţie. Brăiloiu m-a cheamt la Institutul de folclor să-mi înregistreze vocea pe cilindri de ceară pentru arhivă. Oare or mai fi rezistând? Ţin minte cum ne spunea să ne respectăm zonele folclorice şi nu ne lăsăm furaţi de lăutarii de cârciumă.
Voi sunteţi nişte pionieri care aduc această haină nobilă a sufletului românesc. După voi vor veni mulţi. Să nu le arătaţi urâtul şi cântecele mărunte.
Romanţa se cânta prin cârciumi şi la petreceri. A prins şi mai mult pe vremea războiului. Ea venea pe un teren muzical deschis de doină, devenind un gen popular extrem de apreciat la noi. Vorbesc de romanţa frumoasă, curată, cu text şi muzică de calitate, nu smiorcăitul muzical. Atunci, Ion Luican era „profesorul“ genului. Cristian Vasile, Moscopol şi Petre Gusti erau corifeii. Concerte nu se organizau absolut deloc. Doar în restaurante. Abia după ’46 au apărut, dar benevole, mai întâi cu formaţia „Ciocârlia“, apoi„Periniţa“ şi „Barbu Lăutaru“ şi multe altele. Am cântat pe şantiere, la cămine culturale, am făcut înregistrări și am cântat cu Fănică Luca, cu Maria Lătărețu, cu Grigoraș Dinicu.
Am pus tot sufletul în cântec și-n restul timpului am fost alături de soțul meu, întors cu multe dureri din prizonierat. Cred că am avut parte de fericire. Am cântat ce ştiam de acasă, la restaurant mai cântam şi romanțe, am avut în repertoriu şi câteva cântece de muzică uşoară şi câteva arii din operetă, dar n-am coborât.
N-am cântat la nici o nuntă, n-am suportat cântecele lăutăreşti şi de pahar. Exista şi atunci o tendinţă de „poluare”, numai că ea nu pătrundea pe unde. Se auzea doar în localurile de periferie, iar cântăreţii adevăraţi nu-şi povesteau anecdote din viaţa lor, nu erau „compozitori“ de folclor. La Radiodifuziune, marii specialişti ai domeniului aveau un cuvânt greu de spus. Respectul pentru ceea ce fac era mult mai mare decât o discretă pornire izvorâtă din cochetăria feminină. Faptul că am fost aproape de mari personalităţi medicale, de mari artişti ai operei şi de celebrii interpreţi ai cântecului românesc mi-a întărit foarte mult sentimentul de răspundere faţă de tezaurul spiritual al poporului nostru, mi-a dat sentimentul unei misiuni culturale.
N-am cântat numai din plăcere. Aveam convingerea că îmi fac datoria faţă de diamantele sufletului românesc. De pensionat, m-am pensionat prin 1970, dar de cântat n-am încetat niciodată.
Urc pe scenă, le cânt pensionarilor, oamenilor din vremea mea şi celor care nu m-au uitat. Şi totdeauna în costumul meu de Voineşti. Are şi cântecul o modă şi vedetele sale. Interpreţii se duc, dar toţi trebuie să-şi dea obolul la nemurirea folclorului românesc. Eu mi-am făcut datoria.
O duc mai departe Sofia Vicoveanca, Lucreţia Ciobanu, Vasilică şi atâția alţii. Şi acum, după atâtea decenii de cântec, când îmbrac costumul meu de Voineşti, mă cuprinde emoţia.
Niciodată n-am urcat pe scenă să cânt folclor decât în straiele mele de acasă şi cu inima tremurând de emoţie că urmează o clipă în care duc mai departe și nobila haină a sufletului românesc…”
*** Flacăra, aprilie 1989
După ce ani și ani a dăruit lumii cântecul său, bucurându-se de aplauze și de dragostea publicului, Rodica Bujor, cântăreața cu nume de floare, s-a stins din viață într-o zi de toamnă, pe 30 octombrie 1995, și s-a întors pentru totdeauna la Voinești, de unde pornise în 1938, când a avut curajul să bată la porțile Radiodifuziunii.
