Născut pe 3 septembrie 1908 la Turnu-Măgurele, Gherase Dendrino a studiat la Conservatorul din Bucureşti, la clasa profesorilor Dimitrie G. Kiriac şi Alfonso Castaldi. Debutul ca dirijor i l-a datorat lui Constantin Tănase, directorul Cărăbușului care, în 1931, i-a încredințat bagheta orchestrei unuia dintre cele mai îndrăgite teatre din perioada interbelică.
Operetele muzicianului, „Lăsaţi-mă să cânt” (libretul: Erastia Sever, Liliana Delescu și Viorel Cosma) şi „Lysistrata” (libretul: Nicușor Constantinescu și George Voinescu) sunt și astăzi extrem de cunoscute.
În 1934, artistul a acordat un interviu ziarului Rampa:
“În galeria tinerilor dirijori şi compozitori de şlagăre, dl. Dendrino se relevă din ce în ce mai ferm. A pornit pe calea succesului chiar de la primele compoziţii, iar la începutul acestei stagiuni a Teatrului Cărăbuş a apărut la pupitrul orchestrei, cu bagheta dirijorului. Orchestra strunită de dânsul, a dat aceeaşi satisfacţie ca sub conducerea atâtor alţi dirijorii lansaţi cu trâmbiţe surle.
Domnul Dendrino e însă în modestia sa un timid cu toată părerea unanimă a celor din jurul său, care n-au pentru el decât cuvinte elogioase ce privesc în egală măsură, omul, dirijorul și compozitorul… E un omagiu de care dl. Dendrino poate fi mândru.
Pentru a sta cu dânsul de vorbă, a fost greu să-l rechiziționez pentru o convorbire de un sfert de oră. Prezenţa sa era indispensabilă la pupitru. Totuși, lucrul s-a făcut. Cu un ochi la mine şi cu altul la orchestra, inclusiv scenă, maestrul mi-a vorbit:
— Sunt născut la Turnu Măgurele din tată grec şi mamă româncă. După diverse peregrinări prin diverse facultăţi, între care şi cea de medicină, fără niciun rezultat însă la urmă, din cauza că nu se potriveau temperamentului meu, m-am înscris, de plăcere, la Conservatorul de muzică, în clasa maestrului Castaldi.
Am urmat contrapunctul, armonia, pianul și violoncelul. În anul al VI- lea, a trebuit să întrerup violoncelul din cauza unui accident suferit la o mână.
— Cum ați ajuns la Cărăbuş?
— Acum trei ani am intrat ca aranjator de muzică, repetitor etc. În acest timp facem şi compoziţii, dar fără însemnătate, nerelevându-se nimic ca mare „şlagăr”. Nici eu însă nu le dădeam mare importanţă, din cauza că eram foarte ocupat. Meseria aceasta cere o muncă intensă, fără odihnă.
— Şi cum ați ajuns la pupitrul acestui teatru?
— Într-o seară, a lipsit dirijorul. Am avut curajul să trec eu la pupitru şi să conduc orchestra. Dl. Tănase m-a remarcat şi, mulţumit de mine, n-a pregetat o clipă când locul a devenit vacant, în această stagiune, să-mi încredinţeze mie conducera orchestrei.
— Care-i aportul dvs. în revista „La mai mare”?
— Am vreo cinci bucăţi muzicale: Tango-ul „Jar”, cântat de Lizica Petrescu; fox-trott-ul „Calea Victoriei”, pe care-l cântă Lulu Savu; slow-ul „O mică bancă într-un pom”; un tango cântat de Radu Valer şi „Lasă-mă să stau aproape”, cântat de Aurel Munteanu.
— Care vi se pare cea mai bună?
— „Lasă-mă să stau aproape”. E o melodie care pare a fi uşoară şi frumoasă, orientându-ne după faptul că tot ansamblul Cărăbuşului a învăţat-o repede şi e pe buzele tuturor. O fredonează toți cu plăcere. Ca şi celelalte, va fi un adevărat şlagăr.
— Compuneţi uşor?
— Foarte uşor. Condiţionat, însă, să am un text bun şi mai ales un pian bun…
— Lucraţi din inspiraţie sau cu ajutorul pianului?
— Cu pianul… Şi, după cum am spus, dacă am un pian bun şi liniştea necesară… fac minuni.
— Vă lăsaţi influenţat de altă muzică?
— Lucrul acesta, deşi evitat, se cam întâmplă de la sine. În tot cazul însă, bucăţile „bune” şi mă refer mai ales la melodia „Lasă-mă să stau aproape!” sunt sustrase oricărei influenţe, lucru pe care îl afirm cu precizie. Toate compoziţiile mele sunt „optimiste”, nu „minore”, adică triste, cu oftări din fundul inimii.
— Aveţi emoţii când se cântă compozițiile dvs.?
— Deloc! Nici nu mă gândesc că-i o melodie personală, sunt preocupat de execuţia reuşită a oricărei bucăţi.
— Sunteţi sincer în părerea dvs. despre confraţi?
— Numai sincer, pentru a le face un serviciu.
— Sunteţi gelos de sucesul unui confrate?
— Până-n prezent, nu! Poate pe viitor… Pot afirma, însă, că ei sunt geloşi de mine, cu toate că nu înţeleg cum poate fi gelozie între compozitori într-o ţară unde mai e loc pentru atâţia. Suntem puţini, ne putem număra pe degete…
— Se câştigă bine cu „şlagărele”?
— Foarte puţin. Nici plăcile nu sunt rentabile. Până în prezent am editat numai bucata „Nopţi de vis”. Coperta reprezintă „o lună” şi colegii spun că e portretul meu (referindu-se, fireşte, la chelia mea).
— Apropos! Cum vă simţiţi?
— Foarte bine. Toţi colegii spun despre ea că-i o oglindă bună pentru spectatorii din grădină.
—Perspective pentru viitor?
— Păi, ce-o aduce norocul!”
*** F.O. Fosian, De vorbă cu Gherase Dendrino, Rampa, august 1934
Norocul și talentul i-au adus lui Gherase Dendrino recunoașterea publică în foarte scurt timp. După debutul la Teatrul Cărăbuș condus de Constantin Tănase, a însoțit trupa în turneul de mare succes întreprins în 1939, înainte de izbucnirea războiului, la Istanbul, Cairo, Beirut, Tel-Aviv și Ierusalim.
În anii 1940-1945 (conform biografiei publicate de Teatrul Constantin Tănase), a semnat muzica spectacolelor „Răbdare, Tănase”, „Nu te lăsa, Tănase!” și, alături de Ion Vasilescu și Vasile Vasilache, a compus mai multe melodii pentru comediile „Acceleratul 402” (scrisă pentru Birlic și Nora Piacentini), „Firfirică”, “Cavaler Gândac”, “Săracu’ Gică”, “Apartamentul 54”, “Într-un ceas bun”, “Un băiat de zahăr”, “Vila cu iluzii”, “Străbunescu & Comp”, “Piccolo”.
Începând din 1953, Gherase Dendrino a colaborat cu Ansamblul de Estradă pentru spectacolele “Fără mănuși”, “Revista ‘58”, “București 500”, “Revista dragostei” și a fost prim dirijor al Teatrului de Operetă din București.
Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără “Cânta o mandolină”, “Ce faci astă seară tu?”, “Drum bun”, “În vals ne-am întâlnit”, “Să nu te superi dacă plâng”, “Un gondolier cânta o melodie” și “Poate cânți și tu…”.
Muzicianul a încetat din viață pe 4 ianuarie 1973, la vârsta de 71 de ani, după o lungă suferință, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Revista Ramuri a publicat, la zece ani de la dispariția sa, un omagiu emoționant semnat de Claudiu Moldovan:
“Mai bine de cinci decenii, Gherase Dendrino a fost unul dintre compozitorii cei mai cântaţi, muzica lui fiind îndrăgită şi acceptată fără reserve, pentru că artistul a găsit echilibrul între individualitatea sa şi spiritul culturii căreia îi aparţine, a ştiut să se integreze armonios acestei culturi, situându-se în timp şi în propria lui epocă. A ocolit textele lovite de banalitate şi a convertit datele realităţii în valori muzicale. A dovedit aceasta prin nemuritoarele lui şlagăre, prin muzica de film şi mai cu seamă în cele două operete, “Lăsaţi-mă să cânt” şi “Lysistrata”, care l-au consacrate ca pe unul dintre cei mai valoroşi creatori de operetă modernă românească.
Încărcat de harul luminii, bun, generos şi modest, Gherase Dendrino a fost cald şi comunicativ cu nenumăraţii prieteni pe care i-a avut şi printre care am avut cinstea să mă număr şi eu. Prin 1945, când Liliana Delescu mi-a propus imprimarea pe un disc Electrecord a romanţei “Într-un amurg de toamnă”, mi-a comunicat şi preferinţa lui Gherase Dendrino pentru interpretarea mea.
Am avut cinstea ca discul să apară, iar acompaniamentul la pian să fie susţinut de compozitor. L-am ascultat de multe ori în locuinţa sa din strada Rozelor nr. 5 în serile calde şi calme, unde farmecul muzicii sale se împletea cu amintirile cântăreţei şi actriţei Viorica Vrioni, aceea care a făcut epocă cu cântecul “În taverna din port desvelită şi murdară”.
Din timpul cât a slujit cu credinţă Teatrul Cărăbuş al lui C. Tănase, în calitate de corepetitor, dirijor şi compozitor, au rămas în patrimoniul muzicii uşoare româneşti şlagărele “Drum bun”, “Să nu ne despărţim”, “Vor trece anii”, “Să nu te superi dacă plâng”, “Mai spune-mi că nu m-ai uitat”, romanţele “Îmbătrânesc şi tot mi-e dor de tine” şi “În satu-n care m-am născut”.
I-au interpretat cântecele Maria Tănase şi Gică Petrescu, cântăreţii de operă şi operetă, tinerii şi bătrânii, iar copiii oraşelor şi satelor noastre mai îngână şi azi “Cântecul fluieraşului” şi “I-auzi toba cum mai bate” înviorând şi înveselind uliţele.
Am avut cinstea să cânt sub bagheta lui între anii 1956— 1959. Eram solist al Teatrului de Operetă din Bucureşti şi cântam într-o distribuţie “de aur” rolul lui Camille de Rosillon în “Văduva veselă”, alături de Ion Dacian, Silly Popescu, Maria Wauvrina, Cella Tănăsescu, George Groner, Nae Roman şi Bimbo Mărculescu sub bagheta maestrului Dendrino. Câte fapte minunate legate de inima lui caldă, de sprijinul acordat fiecăruia dintre noi îmi năpădesc astăzi aducerile aminte!
Prieten al cântăreţilor şi al orchestranţilor, i-a sprijinit moral şi nu de puţine ori şi material. L-am văzut râzând până la lacrimi de farsele actorilor, aşa cum l-am surprins copleşit de durere din cauza gestului necugetat al unei femei care nu-i preţuia afecţiunea. Fiind teleormănean din Turnu-Măgurele, arăta un interes deosebit pentru scrisul lui Zaharia Stancu, al lui Preda şi al lui Stelaru. Era un mare iubitor de poezie şi cultiva în aceeaşi măsură poezia lui Eminescu ca şi pe cea a lui Ion Barbu, poezia lui Villon sau Hölderlin ca şi pe cea a lui Rilke, Prevert sau Unamuno din care îi plăcea din când în când să recite:
O, cânt al meu, unde vei putrezi!
În ce ungher ascuns te vei retrage
Ca să-ţi dai duhul?
În 1960, are loc la Teatrul de Operetă din Bucureşti premiera operetei “Lysistrata”. După “Lăsaţi-mă să cânt”, a fost a doua mare reuşită a operetei româneşti moderne. Virginica Romanovski, Ion Dacian, Silli Popescu, Wauvrina, Bimbo Mărculescu, Constanţa Câmpeanu şi George Groner au contribuit în mare măsură la succesul acestei operete. Chiar din seara premierei, publicul ovaţiona atât lucrarea, ca şi pe autorul ei. La câteva zile după premieră l-am vizitat în locuinţa sa. Abătut, lăsa succesul în seama altora, pornind în căutarea sufletelor “migratoare prin anotimpuri şi vis” spre a le învălui în lumina cântecelor sale.
Prin 1962, Ion Dacian îmi dădea de ştire că Gherase Dendrino ar fi bolnav. Am plecat de la Craiova să-l vizitez pe strada Rozelor, în Bucureşti. M-a primit învăluindu-mă cu privirea lui blândă şi cu braţele deschise. I-am dăruit câteva sticle de vin de Segarcea şi l-am ascultat vorbindu-mi de o femeie logodită cu vântul şi pulberea. De-atunci nu l-am mai văzut. În curând va ninge şi se vor împlini zece ani de când a plecat să cunoască tărâmul de nicăieri al Câmpiilor Elizee. Ne-a rămas muzica lui — flacără mai mult decât lumină”.
*** Claudiu Moldovan, Ramuri, 1982
