„Când, între anii 1221–1230, cavalerii teutoni au ridicat pe stânca din defileul Branului cetatea lor de apărare, nu știau că, șapte veacuri mai târziu, o regină o va transforma în loc de reculegere și vis.
Când, acum câteva zile, am revăzut castelul Bran, soarele, triumfător pe bolta cerească, revărsa asupra lui o lumină care îl transporta parcă în alte lumi. Un miros puternic de brad îmbălsăma aerul. În atmosfera limpede de cristal a acelei după-amiezi, munții severi de piatră își profilau contururile în depărtările adânci. O adiere aproape nesimțită răsuna în harpa de vânt de pe cel mai înalt turn al castelului, ca o apăsare prelungă pe clapele unei orgi.
Sfârșit de august. Epoca în care Regina Maria își avea reședința la Bran. În parc, în grădina daliilor, florile își așteaptă Regina să le mângâie, pentru că primul gând al Suveranei, când sosea, era la ele. Cobora degrabă, venea în mijlocul lor, le cuprindea în mâinile albe și le privea adânc, deschizându-și lor sufletul.
La capătul scării de piatră, care se ridică aproape dreaptă, te întâmpină o cameră în care sălășluiește multă umbră. Primul lucru pe care îl observi este vatra afumată, unde un ceaun negru stă atârnat. Lipsește doar motanul care să toarcă povești. Parcă aștepți să auzi gemetele vântului de afară.
Această încăpere are darul de a te transpune într-o dispoziție cu totul deosebită. Pereții sunt albi. Câteva tablouri vechi, portretele cine știe cui, aduse de Regină din călătoriile sale. Pe o masă de lemn de culoare închisă, un blid rotund, cioplit în lemn, și în el câteva conuri de brad neobișnuit de mari, aduse tot de Suverană, din insula Cipru. Ce extraordinar simț decorativ avea! Un tron de lemn, sculptat primitiv, completează decorul acestei încăperi.
Urcăm treptele înguste de piatră spre alte camere. Din loc în loc, câte o iconiță încrustată în perete și, dedesubt, pe mici console, flori proaspete, galbene – culoare mult iubită de Regină. Iată camera în care dormea Domnița Ileana când era mică. Mobilată simplu, cu piese de lemn care au o patină veche.
De aici trecem în salonul Majestății Sale. Tavanul este boltit, gotic. Un divan acoperit cu o pânză de creton galben-bronz, cu mari desene florale mov. Într-o nișă, fotografia Regelui Ferdinand. Pe pereți, multe icoane vechi de lemn, pictate pe fond auriu, cu reflexe calde. Candele de argint. Icoanele și candelele le vom regăsi aproape în toate încăperile, impregnând atmosfera de un discret misticism ortodox.
De pe o măsuță rotundă, joasă, ne privește, vioaie, fotografia Domniței Ileana – fetiță cu părul despletit pe umeri.
Pășim apoi în dormitor. Între cele două ferestre mici, cu perdele de pânză portocalie, pe un piedestal jos, o sculptură în lemn: un călugăr benedictin, înclinat, cu mâinile pe piept. În dreptul fiecărei ferestre, câte un fotoliu; pe unul este drapat un prețios șal persan.
Într-o adâncitură a peretelui din stânga, divanul acoperit cu o sofa bogat brodată cu auriu și albastru. Multe perne. Într-o nișă, câteva cărți miniaturale. Mă aplec și privesc: una este o culegere de proverbe. Înțelepciunea poporului era prețuită de Regină. La căpătâi, o icoană mică de argint – Maica Domnului. Pe măsuța rotundă, joasă, într-un vas, un buchet de crini roșii.
Lângă peretele din fața divanului, un iconostas. Pe o măsuță, alături, fotografiile Reginei Marioara și Elisabeta și a sorei Reginei Maria, infanta Beatrice de Spania. Un profil fin.
Camera parcă trăiește, își așteaptă stăpâna. Ai impresia că poate chiar va veni, în noaptea ce urmează, să se odihnească puțin, când toți paznicii castelului vor dormi și liniștea desăvârșită va pune stăpânire deplină pe tot.
În același etaj al castelului se află și camera Regelui Ferdinand. Mobilă în stil florentin. Stăpânul doarme acum însă sub lespedea de piatră de la Curtea de Argeș, iar alături a fost așezată de curând cea a tovarășei sale de viață.
Printre camerele de la etajul superior, marele salon de muzică, în care se află și biblioteca, reține mai îndelung atenția. Citesc în grabă câteva titluri: „Tratate de arhitectură”, „Grădinile italienești și vilele”, „Istoria popoarelor”, „Expediția britanică în Crimeea”, „Copilăria Reginei Victoria”, „Scrisorile Reginei Victoria 1837–1861”, „Istoria picturii în Italia de Nord” – toate în engleză.
Un pian mare „Bösendorfer” și o orgă sunt instrumentele de muzică. Fotolii comode, în care auditorii regali luau loc pentru a asculta armoniile marilor compozitori. În cămin se aprindea adesea focul. Pe lavița-colțar zidită, Reginei Maria îi plăcea să se odihnească des.
Curtea interioară e mică. Pe ziduri se ridică plante agățătoare cu flori de un albastru întunecat. Multă liniște și intimitate în atmosfera de aici. O placă de marmură marchează data la care castelul a fost restaurat de Suverană.
Castelul Bran, care în secolul al XVII-lea fusese dat orașului Brașov, a fost pe punctul de a fi dăruit, înainte de încheierea Marelui Război, fostului împărat al Austro-Ungariei, Carol. Se spune că voivozii români Radu Negru și Mircea cel Bătrân, în trecerea lor pe la Bran, ar fi locuit aici.
Din această curte mică, printr-o scobitură a stâncii – unde altădată ar fi fost închisoarea – se intră în capela castelului. Fresca a fost executată de pictorul Artur Verona. Bisericuța e închinată Maicii Domnului.
Mi se dă permisiunea de a vizita parcul înconjurat de lacuri, care a luat ființă din dorința Reginei. Se află la poalele stâncii pe care este zidit castelul și e alimentat de pârâul ce străbate curtea. Pe apa cu reflexe verzi se plimbă câteva lebede albe. Se opresc câteva clipe să mă privească. Trec pe lângă casa în care Regina obișnuia să ia adesea ceaiul și străbat potecile largi ale grădinii de dalii. Sunt în plină înflorire. Specii rare, aduse din Anglia. Flori imense, în cele mai variate nuanțe de roșu, galben, violet, roz. Pe tulpinile prea subțiri pentru mărimea și abundența petalelor, florile se înclină asemenea unor căpușoare de copii cuminți, cu părul buclat.
Un puternic miros de fân cosit plutește în aer. Pe pajiștile grădinii, oamenii cosesc. Am părăsit acest parc cu o strângere de inimă.
Castelul Bran, restaurat și împodobit cu atâta drag de Regina Maria, era unul dintre locurile ei preferate de odihnă. O parte din timp, în afară de plimbările prin parc, și-l petrecea fie citind, fie ascultând muzică. Foarte adesea, seara asista, din unul din balcoanele curții interioare, la reprezentații cinematografice, de multe ori filme de călătorie.
Îi plăcea să facă și plimbări pe jos prin sat. Toți localnicii, copii și vârstnici, își amintesc cu duioșie de Regina care îi saluta atât de frumos și surâdea.
O doamnă care locuiește în apropierea castelului îmi povestea:
– Când venea Regina la Bran, stăteam și priveam, așteptând să iasă în balcon. Nu întârzia să apară. O salutam. Ne răspundea făcând un semn cu mâna și de departe îi vedeam surâsul luminos.
Odată, în timpul unei plimbări prin parc, s-a oprit din drum să mă întrebe cine îngrijește grădina noastră. I-am răspuns că mă ocup singură.
– Foarte frumoasă, a spus Regina. Când privesc de la mine la grădina dumitale, îmi râde inima.
Pe săraci, Regina nu îi uita niciodată. De sărbătorile Crăciunului trimitea întotdeauna îmbrăcăminte pentru 30–40 de persoane, precum și alimente. Duminica, uneori, îi plăcea să meargă la slujba religioasă de la biserica din apropiere. Imaginea Sa a rămas în sufletele localnicilor ca o icoană vie, înconjurată de lumină…” (Pelerinaj la locurile de odihnă ale Reginei Maria, Apiriliana Medianu, Universul, 1938)
Regina Maria i-a lăsat, prin testament, castelul Bran Principesei Ileana: „Las fiicei mele Ileana, Arhiducesă de Austria, Principesă a României, peste partea ei rezervatară, toată cotitatea disponibilă și hotărăsc să aibă în partea ei de moștenire Castelul Bran, cu tot ce se găsește în el și cu toate terenurile și construcțiunile ce sunt proprietatea mea la Bran fără nici o rezervă, și cu singura sarcină de a lăsa în folosința Societăței I.W.C.A. (Asociațiunea Fetelor Creștine) pe cât timp această Societate va fi patronată de un Membru al Casei Regale din România, casa mea mare din satul Bran cu destinația de a servi pentru coloniile de vară ale numitei societăți. Dorința mea este ca Ileana să-l folosească în deplină fericire păstrându-l cât timp îi va fi cu putință. Mor cu credința că nu se va găsi nimeni în România care să o împiedice de a veni în Țara în care s’a născut, de care o leagă o dragoste adâncă și pentru care a muncit cu toată inima…”
