Bufetul de la Șosea, considerat o bijuterie arhitectonică, este una dintre cele mai reușite construcții în stil neoromânesc. Istoria sa poate fi rezumată astfel: în primăvara anului 1887, arhitectul Ion Mincu a primit din partea Ministerului Domeniilor comanda pentru proiectarea unei clădiri care urma să devină sediul „restaurantului românesc” la Expoziția Internațională de la Paris din 1889. Proiectul a fost realizat, însă ministerul a renunțat ulterior la participare, iar clădirea nu a mai fost construită la Paris.
După cinci ani, un alt ministru, reluând proiectul lui Mincu, a aprobat construirea imobilului, de data aceasta nu în capitala Franței, ci în București, la Șosea. Cum la Paris denumirea ar fi fost Bar Roumain, ministrul Domeniilor, P. P. Carp, a considerat că cea mai potrivită traducere în română era „bufet”. Astfel a apărut numele sub care este cunoscută și astăzi clădirea: Bufetul de la Șosea.
În 1892, costurile construcției au fost subvenționate de stat, suma fiind estimată la aproximativ 100.000 de lei, considerabilă pentru acea epocă. Pentru un plus de spectaculozitate, fațada a fost înconjurată de 12 felinare cu „gaz aeriform”, care transformau localul într-un punct de atracție nocturnă pe Șoseaua Kiseleff.
O cronică semnată de Nicolae Petrașcu arăta că „în 1889, însărcinat de comisarul Exposiţiunii române de la Paris, principele Bibescu, cu facerea pavilionului restaurantului românesc, neexecutat atunci din pricina lipsei de fonduri, dar clădit mai târziu de dl. Carp, ca ministru de domenii, la Șoseaua Kiseleff, dl. Mincu avu ocazia de a încerca pentru întâia oară legarea între dânsele a câtorva elemente naţionale.
În adevăr, pavilionul de la Șosea, acoperit cu olane, cu ceardacul înalt, înconjurat cu stâlpi de lemn, pus pe o gură de hrubă, cu uşa în zăbrele, cu tavanul cu grinzile aparente şi coborând şi ele împreună cu scara, şi altele de felul acesta care dau complexul unei clădiri gândite de mintea unui artist şi făcută sub emoţia amintirilor lui din trecut va rămâne ca o primă năzuinţă spre întoarcerea către calea ce ne e indicată să urmăm…” (Literatura și arta română, 1898)
Bufetul nu era doar un restaurant, ci o declarație de identitate arhitecturală și culturală, un manifest al stilului românesc modern aflat atunci la începuturile sale. Clienții localului erau politicieni, diplomați, ofițeri superiori, înalți funcționari ai statului, oameni de cultură și membri ai aristocrației urbane, atrași atât de ambianță, cât și de prestigiul locului. Plimbarea pe Șosea, urmată de o oprire „la Bufet”, devenise un obicei comparabil cu ieșirile la cafenelele vieneze sau pariziene.
Meniurile reflectau această ambiție de rafinament: bucătăria românească tradițională era pusă în valoare într-o formă elegantă, alături de preparate franțuzești la modă. Se serveau ciorbe „boierești”, fripturi din vânat, pește de Dunăre și sosuri fine, deserturi elaborate și vinuri românești și de import. Bufetul devenise, astfel, un loc unde gastronomia se întâlnea cu reprezentarea simbolică a unei Românii moderne.
În 1927, ziarul Rampa reda atmosfera din vestita cârciumă:
„În mijlocul naturii, unde verdeaţa ne desfătează ochiul şi sufletul, ne ospătează de atâtea decenii încântătorul Bufet de la Şosea. Aerul, lumina şi liniştea de aici ne dau momente de recreaţie binefăcătoare, şi nu e de mirare că lumea înţeleaptă vine, după apus de seară mai cu seamă, să-şi petreacă timpul aci.
Pentru toiul verii, Bufetul de la Şosea e un refugiu când căldurile sufocante din centrul oraşului te apasă. Actuala Direcţiune a Bufetului nu cruţă niciun sacrificiu pentru a fi la înălţimea timpurilor, amenajându-l într-un chip atât de frumos şi poetic, încât preferi să renunţi la vilegiatura spre staţiunile balneare, cu deplasări obositoare, şi părăsirea căminului, venind aci.
Un admirabil grătar cu fripturi delicioase, fleici, mititei, patricieni, etc, etc. Restaurant de dejun şi seara care nu suferă concurenţă. Vinuri excelente din pivnițele proprii, iată ce constituie partea practică de aici; şi apoi cântăreţul Zavaidoc amuză publicul, ca şi muzica de concert a Regimentului 4 Roşiori Regina Maria. Astfel că toată lumea își dă rendez-vous la Bufet şi, venind seara aici, nici nu veți simti cum trece vara cu căldurile ei chinuitoare…”
În anii ‘30, cârciuma a fost administrată de Jean Niculescu, cel care deținea și Cantina „Asistenţa universitară Regele Carol al II-lea“ și „hrubele” de sub Cercul Militar. O reclamă publicată în presă dezvăluie prețurile pe care le practica restaurantul: un mic costa 4 lei, mușchiulețul de porc sau de vită – 38 de lei, frigăruile – 28 de lei, cârnații patricieni – 18 lei, iar puiul la frigare – 50 de lei.
La începutul lui martie 1938, bucureștenii au fost șocați să afle că Jean Niculescu-Bufet, respectatul patron, și-a pus capăt zilelor. Ziarele epocii au consemnat: „Se ştie că Jean Niculescu şi-a curmat acum trei zile viaţa cu un revolver. Cauza: jena financiară şi eşecurile profesionale pe care le suferise în ultimul timp. În urma lui au rămas două copii, Gicu și Sanda, şi soţia, Eleonora.
Jean Niculescu nu era numai un tată de familie şi un restaurator oarecare, ci unul dintre cei mai de seamă luptători al comerţului românesc. Preşedinte al Sindicatului şi al Uniunii comerţului alimentar, el avea de multă vreme o viaţă publică intensă şi mari simpatii printre camarazii de breaslă pentru care a luptat.
Încă de la orele două după amiază curtea restaurantului de la Șosea era plină de lume. Oameni de toate categoriile veniseră să-l petreacă pe Niculescu-Bufet pentru ultima oară. Din asistenţă remarcăm pe reprezentanţii „Sindicatului alimentar” şi ai Sfatului Negustoresc din Ploieşti, Cluj, Târgovişte, Braşov, Constanţa, Baia, Craiova, Tg.-Mureş, Piteşti etc.
Din Bucureşti au luat parte: Ghiţă Iordăchescu, secretarul general al sindicatului alimentar; C. Diculescu, vicepreşedintele sindicatului alimentar; D. Vasilescu, de la „Trocadero“; I. Cobăşanu, de la Restaurantul ,„Mircea“; Canciucovici, de la „Continental”; Aurel Vişoiu; Niculescu-Ritz, de la Frontul Negustoresc, Vasile şi I. Dumitrescu-Militari şi alţi fruntaşi ai comerţului.
Au depus coroane Asociaţia alimentară, familia Iordăchescu, Frontul Negustoresc-Obor, Sindicatul alimentar Ploieşti, Cooperativa alimentară, Sindicatul alimentar, Liga comercianţilor creştini, familia Dragomirescu, funcţionarii cantinei universitare Carol I, fam. Dumitrescu-Militari, Otto Gagel, soţia şi copiii defunctului, rudele.
Înainte de a porni spre cimitir, au ţinut discursul de despărţire camarazii de breaslă a defunctului. Primul a vorbit d. Ghiţă Iordăchescu, secretarul general al sindicatului alimentar, din care spicuim câteva date:
„Născut în judeţul Argeş în anul 1890 din părinţi onorabili care se bucurau de multă stimă şi consideraţie, începu de la o vârstă timpurie a fi patron chiar în oraşul Piteşti, de unde mai târziu a venit la Bucureşti.
Jean Niculescu, fiind o fire întreprinzătoare, trecând şi conducând în mod treptat mai multe localuri ca „Tunelul din Hala Ghica”, „Berăria la doi căpitani”, „Parcul Trandafirilor”, „Majestic”, „Bufetul de la Șosea”, „Snagov”, unde a pus multă inimă şi suflet, unde a investit tot ce a agonisit până atunci mergând până acolo că a trebuit să se îndatoreze ca să poată face faţă obligaţiunilor ce şi-a impus.
Pe lângă toate acestea, Jean Niculescu era un vajnic şi neobosit luptător şi apărător al clasei negustoreşti, fiind până în ultima clipă preşedintele Sindicatului alimentar central, al Uniunii Sindicatelor alimentare din ţară şi întemeietorul Fabricii de sifoane Alimentara.” (Cuvântul, martie 1938)
În perioada interbelică, viața mondenă din jurul localului era intensă. Vara, terasa era animată de muzică, conversații politice aprinse și întâlniri discrete. Nu de puține ori, mesele de la Bufet au fost martorele unor discuții neoficiale, ale unor alianțe sau rivalități care se purtau mai degrabă la un pahar de vin decât în sălile solemne ale Parlamentului.
De-a lungul timpului, Bufetul de la Șosea a trecut prin mâinile mai multor concesionari și administratori, fiecare încercând să-i păstreze prestigiul și să-l adapteze gusturilor epocii. Unii au prosperat, transformând localul într-o afacere extrem de rentabilă, alții au eșuat, înfrânți de costurile mari și de exigența clientelei.
Există povești despre proprietari care au făcut averi uriașe, dar și mențiuni despre falimente răsunătoare, semn că Bufetul nu era un loc ușor de administrat: succesul presupunea capital, relații și o adaptare rapidă la cerințele clientelei pretențioase.
Anii au trecut și Bufetul de la Șosea a mai îmbătrânit, necesitând reparații capitale, realizate în 1975 sub coordonarea arhitectului Ion Barabaș, dar și-a păstrat farmecul de odinioară. La acel moment, s-a înlocuit învelitoarea cu olane pentru întreaga clădire și elementele degradate de piatră, la scară, cu altele tot din piatră de Albeşti (Argeş) prelucrată identic, a fost curăţată vopsitoria veche de pe elementele de lemn şi tratată cu lazur de ulei, s-au reparat şi înlocuit piesele din ceramică smălţuită, degradate, de la cornişă.
În plus, specialiștii au încercat să menţină, pe cât posibil, pardoselile inițiale, la fel și elementele originale de plafon, de lambriu, existente în interior.
Rebotezat Restaurantul Doina, Bufetul de la Șosea a păstrat în meniu bucatele românești: tobă, lebăr, jumări, sărmăluţe cu costiţe fierte în oale de pămint, tochitură, pui la ceaun, ciolan cu fasole sau cu varză, ciorbă de burtă şi grătarul… În acea perioadă, clienții ascultau taraful condus de Ion Turcitu, iar în cramă cântau în fiecare seară Maria Dragomiroiu şi Ion Dolănescu (ultimul, de trei ori pe săptămână).
Astăzi, Bufetul de la Șosea nu este doar un reper arhitectural, ci și un martor discret al unei istorii de peste 130 de ani, marcată de transformări care au schimbat radical societatea românească, fără a-i altera însă dorința de a fi în ton cu rafinamentul occidental și de a păstra, în același timp, mândria identității naționale.
