HomeMonarhia în RomâniaRegina Maria, „Crinul vieții”. Un film inspirat de cartea suveranei și zvonurile scandaloase care au circulat în epocă

Regina Maria, „Crinul vieții”. Un film inspirat de cartea suveranei și zvonurile scandaloase care au circulat în epocă

Crinul vieții
DS TW

În 1921, cinematografele de la București și de la Paris au prezentat publicului un film numit “Crinul vieții”, regizat de dansatoarea Loie Fuller, o americancă care evoluase la începutul secolului pe scena de la Folies Bergers. Pe generic se mai aflau numele Gabriellei Sorère, ca regizoare secundă, și cel al… Reginei Maria a României.

Sursa de inspirație pentru peliculă a fost cartea suveranei, care apăruse în anul 1913, iar excepționala producție cinematografică a avut ca protagoniști cinci actori aflați la acel moment la începutul carierei: René Clair, Margery Meadows, Jean-Paul Le Tarare, Flora Hart și Damia. Un fragment de 17 minute se păstrează în arhivele Cinematecii Franceze.

Gab Sorère și Loie Fuller făcuseră împreună trei pelicule, „Le Lys de la vie” (Crinul vieții, 1921), „Visions des rêves” (Viziuni de vis, 1924) și „Les Incertitudes de Coppélius” (Incertitudinile lui Coppelius, 1927), dar filmul mut “Le Lys de la vie” este singurul care mai există:

Crinul vieții
Crinul vieții

Singura bobina care a supraviețuit din lucrarea ei este un segment din “Le Lys de la Vie” și prezintă un spectacol cu figuri în costume clasice care dansează pe malul mării, un banchet, intrigi regale și povestea de dragoste care îl are în centru pe René Clair, care joacă rolul unui prinț”.

Să mai adăugăm că cele două realizatoare ale filmului inspirat din cartea reginei Maria erau partenere de viață, iar presa franceză a scris pe larg despre relația lor, subliniind că Gab, care era fiica unor bancheri bogați, era cu opt ani mai tânără decât Loie și se îmbrăca exclusiv în haine bărbătești, ținută care nu era privită deloc cu înțelegere în epocă.

Regina Maria o cunoscuse pe dansatoarea americancă la București, în 1905, cu ocazia unui turneu pe care aceasta îl făcuse în țară. Viitoarea suverană și Loie Fuller au devenit prietene apropiate și au menținut o corespondență extinsă, iar relația lor a făcut obiectul unor zvonuri scandaloase, care susțineaucele două erau, de fapt, iubite. Presa epocii mai menționează că doamna Fuller, care avea conexiuni la Ambasada Statelor Unite la Paris, a jucat un rol important în aranjarea împrumutului pe care România l-a obținut de la guvernul american în timpul Primului Război Mondial.

Mai târziu, în perioada în care viitorul rege Carol al II-lea al României a fost îndepărtat din familia regală și a locuit la Paris împreună cu Elena Lupescu, fosta dansatoare s-a apropiat de cei doi, încercând inițial să îl convingă pe Carol să renunțe la relație, dar sfârșind prin a le susține alegera în fața reginei Maria.



		

Ziarele de la București au relatat pe larg povestea „înscenării” cinematografice “Crinul vieții”, ce a fost realizată în 1920:

După povestea reginei Maria, „Crinul Vieții“, s-a făcut un film pentru cinematograf de celebra dansatoare Loie Fuller. Filmul a avut, la Paris, un succes strălucit și, pe lângă frumusețea subiectului, ziarele laudă o înscenare fastuoasă, care scoate în evidență cât de inepuizabile sunt resursele cinematografului. Dansul, muzica și drama s-au unit la un loc ca să poată transporta pe spectator în delicioasa lume a basmelor.

Două domnițe din poveste locuiesc cu părinții lor, regele și regina, într-un vechi castel. Au ajuns la vârsta când se trezește inima și când sufletul așteaptă vinecat în nerăbdare sosirea aceluia care aduce vestea nouă.

Mora și Corona așteaptă pe Făt-Frumos. Iată că un crainic îi vestește sosirea. Prințul vine să-și aleagă mireasa. E frumos ca o stea, trupul îi este ca tras printr-un inel și pe chipul său palid se restrânge o delicioasă melancolie. Pe cine o să iubească? Amorul orb îi va călăuzi pașii către cea mai frumoasă și mai vrednică dintre surori?

Domnițele amândouă îl privesc cu nesaț, pe furiș, până când Corona înțelege că soră-sa este cea aleasă de Făt-Frumos. Își ascunde durerea până la clipa când mirele va fi atins de o sfârșeală pentru care nimeni nu găsește leacul. Corona a citit în cronici de demult că există undeva, foarte departe, peste mări și țări, o poiană vrăjită unde înflorește un crin făcător de minuni. Aceea care îI va culege, aducându-l ființei iubite, va da acestuia fericirea vieții. Tânăra domniță părăsește castelul și pleacă în căutarea minunatei flori, întâlnește în cale tot soiul de piedici, dar le înfruntă pe toate cu seninătatea și bărbăția ce inspiră dragostea în asemenea împrejurări.

Umblă, umblă și rătăcește prin păduri cu arbori scăldați în lumină albastră, de-a lungul mărilor fosforescente la suprafața cărora se prind zânele în horă, pe drumuri și cărări din creierul munților, unde trăiesc vrăjitoarele.

Nu se oprește nicăeri, nimic nu-i poate ține calea, până când, sfârșită de oboseală, cade jos și adoarme. Atunci, prin visul ei parfumat trec figuri încântătoare și umbre pline de farmec. Loie Fuller a îmbinat jocul valurilor luminoase cu legănarea nocturnă a arborilor și armonia gesturilor omenești. A evocat în această artistică realizare nemuritorul vers de Baudelaire:

Les parfums, les couleurs et les sons se repondent.

Tot ce se poate concepe într-un vis se desfășoară în fața ochilor noștri făcându-ne să trăim pe țărmurile necunoscutului. Domnița se trezește din somn și vrea să continue drumul, când îi iese în cale o bătrână vrăjitoare, care îi dă o faclă menită s-o apere de mâinile convulsionate și gurile care rânjesc în întunericul ce așteaptă s-o înghită. Ajunge, în sfârșit, la capătul rătăcirii, străbate cele trei porți păzite de balauri și smulge crinul visat. Aleargă cu el în sân înapoi, către cel care moare înconjurat de babe cu leacuri, de doctori cu știință și de oameni neputincioși în fața răului care îl frământa.

Corona ajunge la castel și îi dă crinul vieții, crinul luminii, crinul pentru care își primejduise viața. Bolnavul deschide ochii, zâmbește, caută cu privirea pe ființa care îl vindecă și-l alină, dar ochii întâlnesc pe Mora, în brațele căreia cade trupul lui istovit. Atunci Corona înțelege că trebuie să i se împlinească destinul. În ochii ei apare vechea bisericuță de altă dată unde, ca copil, mergea să se roage și o ia la fugă. Se duce să moară pe pragul acelei biserici și umbre ușoare ca fulgul îi iau trupul ca să-l ducă să-l îngroape ca pe un crin, în tinda paraclisului…” 

Povestea filmului “Crinul vieții” a fost publicată în ziarul Dimineaţa, în octombrie 1921

Fascinanta dansatoare și coregrafă s-a stins din viață pe 2 ianuarie 1928, la Paris, și, conform dorinței ei, a fost incinerată. Cu acest prilej, ziarele de la București au mai publicat câteva informații inedite despre prietenia pe care i-o purtase suveranei României:

Fără nici o altă raţiune decât admiraţia ce purta Reginei noastre, Loie Fuller a fost o prietenă sinceră a României. Câţi ştiu că ea a determinat pe Wilson să ne trimită telegrama sosită în 1917 la Iaşi, prin care, în numele Americii, preşedintele ei ne promitea sprijin în acele zile când soarta părea să ne fie potrivnică? Câţi ştiu că Loie Fuller a obţinut pentru noi singurul împrumut pe care guvernul american ni l-a acordat vreodată? Câţi ştiu că ea a fost aceea care a determinat trimiterea misiunii Crucii Roşii Americane în România? Și câţi ştiu că ea a umblat din oraş în oraş, cutreierând statele americane, pentru a cere ofrande şi ajutoare pentru orfanii şi invalizii noştri?

Atunci când Regina noastră a fost în America, bunele intenţii ale lui Loie Fuller au fost înţelese greşit Nu se putea concepe la noi «amestecul» unei dansatoare, «dansatoarea burghezului bucureştean». Nimeni nu ştia că Loie Fuller de odinioară era acum o bătrânică blândă şi bună ca o bunicuţă, care, ca întotdeauna, voia şi de data aceasta să ne fie folositoare. Şi pentru că îndrăznise să poarte un interes dezinteresat cauzei României, un funcţionar înalt al țării noastre, atunci când a avut prilejul să-i exprime recunoştinţă, a umilit-o şi a insultat-o.

În decembrie 1926, Loie Fuller îmi spunea la New-York: “Nu credeam că din însăşi sentimentele mele cele mai cinstite şi bune pentru ţara voastră un român îmi va face o cruce grea pentru bătrâneţele mele”.

A murit. O vor uita-o cei care au cunoscut-o. Noi, cei pe care ne-a ajutat, n-am cunoscut-o şi deci nu va fi nevoie să o uităm. Bucureştiul îşi va trăi viaţa lui de glorie, fără ca vreo stradă dosnică şi murdară să poarte numele lui Loie Fuller. Cei care au hulit-o se vor întreba miraţi de ce s-au adunat la Columbariumul din Cimitirul Pere Lachaise atâtea feţe luminate la slujba care a precedat cremarea rămăşiţelor lui Loie Fuller.

Erau acolo bătrânul consilier de stat Albert Tirman, savanta doamnă Curie, poetul Andre Rivoire, dl. De Fouquiéres, Marchizul Silvany, miliardarul William Nelson Cromwell, Contele de Bois Rouvray, dl. Rothschild şi reprezentanţii domnului Herriot şi ai generalului Dubail, şi atâţia alţii al căror nume înseamnă ceva mai mult decât al acelora care, în chip derizoriu, numeau pe Loie Fuller «dansatoarea» și care nu au ştiut vreodată că nemuritorul Anatole France şi marele Rodin îi fuseseră prieteni.

Crinul vieții

În octombrie 1927, când am văzut-o pentru ultima oară, mi-a spus: “Te duci în România? Dacă îi vezi, spune-le că i-am iertat!”

*** Dimitrie Dem. Dimăncescu, Cuvântul, 13 ianuarie 1928

DS TW
No comments

leave a comment