La moartea arhitectului Ion Mincu

Ion Mincu s-a născut pe 20 decembrie 1852 la Focșani și a fost cel de-al doilea fiul al negustorului Pavel Mincu și al Mariei Mincu, familia având patru copii: Ștefan, Nicolai, Sultana (mama scriitorului Duiliu Zamfirescu) și Ecaterina. A urmat Şcoala de Poduri şi Şosele, dar ingineria nu i-a oferit mulțumirea pe care o căuta. „O şosea, un pod în România sau aiurea este acelaşi lucru. Eu urmăream altceva”, va spune mai târziu.

Dornic să-și găsească drumul, a urmat arhitectura la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, obţinând cel mai bun calificativ la susținerea licenței, apoi, recompensat cu un premiu, a avut posibilitatea să facă o călătorie de studiu în Spania, Italia, Grecia şi Turcia, voiaj care i-a lărgit orizontul artistic.

Revenit în țară, tânărul a luptat pentru întemeierea Şcolii de Arhitectură din Bucureşti, care a luat fiinţă în 1892, și a devenit profesor de arhitectură generală, conducând atelierul de proiecte al instituției.

Ion Mincu a construit puţin, planurile sale au fost îndrăznețe, dar cele mai importante proiecte au rămas nerealizate. Aşa este, de exemplu, proiectul pentru Palatul Comunal din Bucureşti, proiectul pentru Ministerul de Război şi un proiect pentru un cartier de locuinţe în stil românesc. Cele mai cunoscute lucrări realizate de arhitect sunt Bufetul de la Şosea, casa construită pentru generalul Lahovary, Școala de fete (Școala Centrală) din Bucureşti, Palatul Administrativ din Galaţi, Banca Comerţului din Craiova, Casa Monteoru de pe Calea Victoriei, Casa Vernescu, decoraţia interioară a Palatului Justiţiei din Bucureşti, mai multe cavouri lа Focşani şi în Cimitirul Bellu din București.

Cucerit de arta populară, spunea: „Eu nu sunt un om cu iluzii despre mine şi n-am fost niciodată. Ceea ce am făcut e un lucru mic şi simplu: am văzut în ţara asta semănată cu lucruri vechi, frumoase, o biserică, o casă, un acoperiş, o uşă, o rozetă, un chenar care aveau ceva original cum nu mai văzusem în altă parte şi mi-am zis că, adunând pe una de ici, pe alta de dincolo, s-ar putea începe cu ele un stil în ţara noastră. Iată ce am făcut eu”.

În plină epocă de dominaţie a curentului arhitecturii neoclasice franceze, Ion Mincu s-a îndreaptat așadar către arhitectura naţională şi creaţia artistică populară. În 1892, la un banchet aniversar al Societăţii Arhitecţilor Români ce era condusă de arhitectul Alexandru Orăscu, a ţinut un toast în care spunea: „Azi nu se vorbeşte decât de şcoala franceză şi germană, deci închin pentru arhitecţii viitorului nostru, care vor vorbi numai de şcoala românească”.

Printre lucrările sale remarcabile bazate pe prelucrarea arhitecturii populare, un loc aparte îl ocupă Bufetul de la Şosea, clădire construită pentru a servi ca restaurant la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1889. Construcția are un pridvor cu arcade în acoladă, susţinute de coloane de lemn, cu o scară exterioară acoperită, inspirată din pridvoarele arhitecturii populare, iar pentru decorarea timpanelor şi a cornişei, arhitectul a realizat o decoraţie de ceramică smălţuită şi divers colorată, procedeu decorativ al artei tradiționale.

Spre sfârșitul vieții, la un banchet oferit de elevii săi, Ion Mincu mărturisea: „Eu m-am crezut totdeauna singur şi mi-am zis: fie şi singur, dacă soarta vrea aşa… Când m-am întors în ţară, singur cum mă simţeam, m-am răscolit şi am cercetat: o bisericuţă, o casă veche şi alte vechituri, fleacuri de astea… şi am crezut că se poate face ceva cu ele… nu parale. Ele în ochii mei erau ca nişte rădăcini sănătoase ale unui arbore rupt de furtuni și am încercat să pun altoiul meu pe ele. Azi, spre bătrâneţe, văd ca altoiul s-a prins, că a dat lăstare şi cred că ele vor ajunge departe”.

Ion Mincu, promotorul arhitecturii neo-românești, creatorul Bufetului de la Șosea, al Școlii Centrale și al Vilei Robescu din Sinaia, a încetat din viață pe 6 decembrie 1912 la București. Doar câteva gazete au consemnat atunci în scurte notițe știrea morții lui. De-abia după șapte ani revista Convorbiri literare i-a dedicat un articol omagial semnat de arhitectul Al. M. Zagoritz, cel care a continuat lucrările de restaurare la Biserica Stavropoleos după moartea lui Mincu:

“Un suflet de artist într-un om mândru şi supărat pe oameni, așa a fost Mincu. Nu l-am cunoscut la vârsta iubirilor şi a iluziei, nici în vremea bărbăţiei încrezătoare, ci numai de 12 ani încoace, ca elev al său, când socotelile cu lumea şi le încheiase.

Era aproape bătrân. Un om înalt, osos, cu trupul drept şi mersul liniştit. Timpul stilizase figura lui originală, cu răbdarea ce o pune la unele lucruri la care ţine îndeosebi şi, poate ajutat şi de faptul că omul era înalt şi trebuia să privească în jos, când vorbea cuiva, îi pusese în privire o majestate neobișnuită.

În primele timpuri când l-am cunoscut, la cununia unui coleg, în biserică, retras de ceilalţi, se aşezase în scaunul episcopal. Niciodată, cred, scaunul acela nu simţise sprijinit de spătarul lui un cap mai potrivit pentru el. În mişcări, în încetineala şi cumpătarea vorbei, în glume ca şi în rezerva din uitătură, Mincu avea necontenit ceva rustic şi nobil. Se asemăna unui ţăran trezit în mijlocul vieţii de oraş, pe care nu o putea preţui şi pe care ar da-o bucuros pe linişte şi singurătate. Mare durere va fi simţit omul acesta dându-şi seamă de contrastul dintre felul lumii din jurul său şi firea sa proprie—două lucruri pe care nici timpul, cu stăruinţa lui, n-avea să le împace; şi, când va fi înţeles că el, cu darul dat de Dumnezeu, avea să cumpere suferinţa unei vieţi întregi, mâhnit şi hotărît s-a osândit exilului în sine. El era premergătorul renaşterii arhitecturii româneşti şi tot el trebuia să fie şi jertfa pe care o cerea această strălucită înviere, dar lumii, afară de nobila lui artă, nu i-a arătat decât asprimile caracterului său.

Valul lumii în care trăia a întâlnit în cale-i o fire neînduplecată. Fără să rupă din ea niciun grăunte, poate că mai mult a întărit-o.

Ion Mincu ştia bine unde duce drumul pe care mergea singur, dar îşi făcuse o mândrie şi o datorie către sine din a-l urma, fără altă ambiţiune decât aceea a artei sale, faţă de care era totdeauna de o modestie de ucenic. Concepuse şi realizase, în singurătatea Cimitirului Bellu, cele cinci monumente funerare, care ele singure constituie o arhitectură; simţise în sufletul lui cele dintâi palpitări ale renaşterii vechii arhitecturi româneşti, pe care a înviat-o plină de tinereţe. Dăduse încă de mult, acum 12 ani, proiectul primăriei Capitalei, în faţa căruia se vor pleca încă multe ambiţii şi mult orgoliu — şi nu cerea nimic pentru sine. Dezinteresare pe care, cei ce o cunosc, o ştiu cât de mare, aproape stranie, era.

ÎI supărau şi îl tulburau lucrurile false şi rele, cu atât mai mult însă îl mulţumeau un lucru natural și o formă armonioasă. ÎI vedeai des privind îndelung Bisericuţa Stavropoleos, care a avut un înţeles deosebit pentru el.

O dată, într-o staţiune balneară, se oprise din drum şi privea, fără să se sature, mişcările unui copil ce arunca în sus şi prindea pe sfoară jucăria sa, diabolo. Nu m-am apropiat să-i dau bună-ziua, îl ştiam: s-ar fi strâns ca un melc în coaja lui. Povestea cu plăcere mai ales lucruri văzute pe la ţară. Pe Valea Govorei, într-o vară, îl cucerise liniştea naturii: N-am văzut, spunea, aşa locuri, şi călătorise foarte mult, stau seara ceasuri întregi şi nu se mişcă o frunză.

Cu simţirea aceasta discretă, deschisă lucrurilor simple, a conceput el toate operile lui. Între căsuţa de la Șosea (Bufetul), care pare o fiinţă vie în mijlocul mişcării lumii vara, şi turnuleţul pe care l-a adăugat, în timpul din urmă, Bisericii Stavropoleos, s-au scurs mai bine de 20 de ani, dar mâna lui, tânără sau îmbătrânită, pe amândouă le-a desenat cu aceeaşi fragedă dinstincţiune.

A fi totdeauna simplu, dar niciodată comun, era nota caracterului lui şi, în arta lui, ca şi în ciuda pe lume, era o egală mărime.

Vorbind de acest distins artist al rasei noastre, poate că nu e la locul lui un cuvânt de regret, el totuşi vine, pentru vremea noastră mai mult decât pentru el. Păcat că Mincu a fost aşa de străin între noi.

*** Al. M. Zagoritz, Convorbiri Literare, 1919

După 18 ani de la dispariția sa, ministrul Manoilescu a propus Parlamentului acordarea unei pensii viagere de zece mii de lei văduvei arhitectului, Eliza Dăscălescu, aflată în mare dificultate financiară.

Adrian Maniu scria atunci: „Mincu a fost cel dintâi arhitect pornit să găsească, între bizantin şi italian, un nou stil românesc pentru case şi palate, cercetând şi studiind cule şi mănăstiri, acum patruzeci de ani, când lipsa de gust era încă îngrozitoare. Mincu a visat şi, în parte, a înfăptuit, readucerea în clădiri a elementelor de armonie din arhitectură. Şi dacă de atunci elevii lui Mincu au izbutit să urmărească mai departe această operă constructivă atât de necesară sufletului naţional, să nu uităm jertfa celui dintâi şi munca celui ce a deschis drumul spre o nouă frumuseţe.

Că talentul autentic era împodobit de cea mai scrupuloasă cinste? Să nu uităm jertfa celui dintâi şi munca celui ce a deschis drumul spre o nouă frumuseţe. Cum era să nu moară sărac un om care a visat primele cartiere și grădini cu case româneşti în capitală şi în ţară?

Cum era să ajungă milionar arhitectul care, pus să realizeze Palatul de justiţie, rezilia contractele unor antreprenori ce-i ofereau lui avantaje în schimbul construirii cu material mai slab? (În treacăt să amintim că acest mare palat de piatră s-a clădit, graţie economiilor lui Mincu, cu patru milioane de lei).

Alături de cele câteva pensii naţionale a câte zece mii lei, acordate de guvern urmaşei lui Coşbuc şi Panu, — recompensa târzie ce se pregăteşte numelui lui Mincu — de mult scris in istoria artei româneşti — onorează pe cei ce acordă pensia şi împlineşte o dreptate culturală”.

*** Adrian Maniu, Adevărul, iunie 1930