Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) a fost una dintre puținele prezențe românești în cultura europeană a secolului al XVI-lea. Figură centrală a umanismului, diplomat de rang înalt și reformator al educației, Olahus, după cum nota Nicolae Iorga, „nu şi-a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre OLAHUS – Românul. Şi în cartea sa despre Ungaria aminteşte de neamul din care s-a ridicat, domnii munteni de pe vremuri, din semenţia cărora era aşa de mândru că se trage”.
Cărturarul a fost fiul boierului muntean Stoian Valahul, ce făcea parte din familia domnitoare a Drăculeştilor. Tatăl său s-a refugiat din Argeş la Sibiu pe la sfârşitul secolului al XV-lea, din pricina rivalităţilor pentru domnie, și s-a căsătorit cu Barbara (Varvara) Huszár. Nicolaus s-a născut pe 10 ianuarie 1493 la Sibiu, fiind urmat de Matei, devenit primar la Orăștie, și surorile Ursula și Elena.
Nepot al lui Matei Corvin și văr cu Iancu de Hunedoara și cu voievodul muntean Radu Paisie de la Argeș, Nicolaus Olahus a crescut la Sibiu. La maturitate, după ce a fost înnobilat, a primit numele Stephanus Olahus, care indică explicit originea sa valahă. Tatăl său a făcut parte din armata regelui Matei Corvin și a deținut funcții importante în Transilvania, ajungând primar în Orăștie.
După studii strălucite la școala capitulară de la Oradea, Olahus a intrat rapid în cercurile puterii. A fost secretar și consilier al regelui Ludovic al II-lea al Ungariei, iar după dezastrul de la Mohács din 1526, a călătorit timp de peste patru ani prin Austria, Boemia și Germania. Momentul decisiv al carierei sale a venit în 1531, când Maria, sora împăratului Carol Quintul, fosta regină a Ungariei, a fost numită regentă a Țărilor de Jos. Principalul ei sfetnic, devenit ministru în 1534, a fost Nicolaus Olahus.
Ulterior, a fost numit secretar și consilier aulic al lui Ferdinand I de Habsburg, episcop de Zagreb, cancelar, episcop de Agria, arhiepiscop mitropolit primat și, în cele din urmă, regent al coroanei Ungariei. În ultima etapă a vieții, s-a remarcat nu doar ca om de stat, ci mai ales ca promotor al culturii și educației. A trimis bursieri în Italia, a organizat învățământul, a apărat prin lege statutul învățătorului în mediul rural și a susținut constant dezvoltarea culturii.
Istoricul Frankner Vilmos îl considera „în veacul al XVI-lea, reprezentantul cel mai tipic de democratizare a culturii maghiare”, iar pedagogul Henric Körösi îl descria drept „român din Transilvania, primul organizator al învăţămîntului primar şi superior din Ungaria”.
Anii petrecuți la Bruxelles, între 1531 și 1542, reprezintă perioada cea mai fertilă din viața sa intelectuală. În acea epocă a întreținut o vastă corespondență cu marile personalități ale epocii, de la împăratul Carol Quintul și papa Clement al VII-lea până la numeroși regi, principi și cardinali. Printre cei pe care i-a cunoscut se afla și Erasmus din Rotterdam, care l-a primit ca prieten și i-a facilitat accesul în cercurile umaniștilor europeni, mai ales în mediul Colegiului Trilingv din Louvain. Elenistul Rutgerus Rescius consemna: „ne-am bucurat că, pe lîngă principele acestei provincii, ni s-a repartizat un astfel de patron care să nu fie numai susţinătorul literelor şi al învăţaţilor, ci să fie chiar el însuşi un foarte preţuit literat”.
În timpul exilului în Țările de Jos, Nicolaus Olahus a elaborat lucrări considerate și astăzi izvoare de prim rang, dintre care cea mai importantă este Hungária. Tipărită abia în 1735, opera a circulat în manuscris încă din 1534 și a fost discutată în mediile academice occidentale. Ultimele opt capitole sunt dedicate teritoriilor locuite de români – Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banatul și Maramureșul.
Nicolaus Olahus a fost primul român care a scris despre români într-o lucrare cu circulație europeană, cu mai bine de un secol înaintea lui Grigore Ureche. Cărturarul nota că românii trăiesc în trei țări diferite, a descris rivalitățile din Țara Românească, a evocat figura lui Vlad Țepeș și a amintit de moartea violentă a vărului său, voievodul Mihnea, ucis pe treptele Catedralei din Sibiu.
Despre Moldova scria că „moldovenii au aceeaşi limbă, rit (şi) religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. (…) Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într-o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei (care vorbesc) latineşte.”
Despre Transilvania cărturarul născut la Sibiu consemna că “aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor (…) Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l-am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într-o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă (…)”
În descrierea ținuturilor transilvănene, Nicolaus Olahus relata că are, alternativ, când șesuri, cînd păduri și că, fiind brăzdată de bifurcaţiile şi cotiturile apelor, pământul ei este foarte roditor: “este bogată în vin. Este plină de aur, argint, fier şi alte metale, precum şi de sare. Este foarte bogată în vite cornute, fiare, urşi şi peşti, încât nu poţi învinui natura că n-a adunat aici tot ce uşurează traiul omului…”
Clujul, mai observa Olahus, e vestit prin bogăţiile şi belşugul în toate cele, cât şi prin negoţ. Turda are sare multă, Braşovul se remarcă prin „mulţimea locuitorilor şi a negustorilor care stau în strânsă legătura cu Transalpina şi Moldova“. Aminteşte și despre Bran, care străjuieşte o „trecătoare anevoioasă“, despre salinele de la Ocna Sibiului și pasul Turnu Roşu, străjuit de întăriri puternice, Orăştie şi mai ales de Sibiu, oraşul natal.
„Acesta e mare, puternic, înfloritor nu numai prin podoaba clădirilor strălucite, cât şi prin tot felul de negoţuri. Are bună întocmire şi nu poate fi cucerit de vrăjmaşi decât prin înfometare sau neînţelegerea apărătorilor…“
Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, în ziua de 15 ianuarie 1568, şi a fost înmormântat în biserica Sf. Nicolae din Trnava (Târnavia), localitate din Slovacia, considerată, datorită şcolilor înfiinţate de el, „Roma Mică“ a culturii slovace.
Prin opera și activitatea sa, Nicolaus Olahus a oferit Europei secolului al XVI-lea una dintre primele și cele mai coerente imagini despre români, identitatea și continuitatea lor, cu un avans de aproape trei secole față de lucrările de sinteză publicate ulterior în spațiul românesc.
Sursa:
Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolaie Românul) 1493-1568, texte alese; Studiu introductiv și note: I.S. Firu și Corneliu Albu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963; https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/85454
