În orice parte a lumii, în orice limbă se rostea un cuvânt de tăgadă sau de deformare a adevărului în ceea ce privește istoria nației noastre, Nicolae Iorga aplica fulgerător replica. Și era inatacabilă în fața vreunei instanțe, căci ceea ce spunea apostolul României era atât de documentat încât rămânea sentință definitivă.
Nicolae Iorga uimea lumea prin puterea muncii sale. Și nu înțelegea cum alții își pot irosi vremea fără ca să producă. De aceea era incomod pentru mulți. Mai ales în atmosfera și orbecăiala răstimpului dintre războiul pentru întregire și zilele premergătoare prăbușirii frontierelor. Prezența lui Nicolae Iorga copleșea. Te simțeai redus la mărime naturală în preajma lui. Și mărimea multora, naturală, în care îi obliga el să se vadă, tocmai atunci când ei se considerau, poate, ciclopi, irita și isca adversitate… Și adversitatea aceasta era nutrită și de faptul că marele profesor nu putea admite rătăcirea, cu toate schismele ei politice. Nici mlaștina în care se tăvăleau ideologic mulți.
Fiecare tagmă și-avea coteria. Și se străduia să pună mâna pe putere, fiindcă statul era o antrepriză rentabilă, dacă scrupulele lipseau… Și, într-adevăr, lipseau.
Era hulit Nicolae Iorga de politicieni? Nu. Era doar temut… Teama aceasta de marele istoric, de marele pamfletar, de marele orator și de vigurosul parlamentar forma întrucâtva o frână. Rar se va naște român care să-și iubească nația cu ardoarea lui Nicolae Iorga. Și vor trece veacuri ca la baza apărării drepturilor istorice ale românismului să se poată arăta apărător cu greutatea și cu prestigiul lui. Și cât a iubit acest uriaș tineretul țării sale!… Erau vremuri când întreaga studențime română fascinată îl urma orbește.
El a ridicat, îndârjit, steagul naționalismului în România. Și tocmai în numele acestui naționalism, a fost suprimat… Nu-l voi uita pe marele profesor Nicolae Iorga cu ocazia vizitei făcută la Oradea în 1939, în preajma comemorării zilei Marii Uniri. Venise să ridice glas dârz pentru a răspunde unor mârșăvii. A fost una din cele mai mărețe primiri pe care poporul român a făcut-o strălucitului istoric, prin tineretul lui. A fost purtat în triumf de la gară până în centrul orașului, cu caii deshămați și trăsura trasă de studenți, preoți, dascăli și intelectuali. Era o deosebită onoare ca fiecare român să tragă la lectica acelui Jupiter care a tunat în sala Teatrului Regina Maria răspuns sângeros acelora care ne calomniau și ne cereau glie din moșia noastră sfântă. Ce documentare bogată susținea replica și cum cauteriza stigmatizând pe calomniatori!
L-am însoțit, la plecare, până la București. Și, în vagonul său, l-am văzut lăcrămând pentru unii tineri care o luaseră pe drum greșit și fuseseră sancționați… Apoi mi-a făcut mărturisirea unui fapt pe care-l cunoșteam de altfel.
— Îmi pierd ochii… Unul e dus… Celălalt?… Numai dacă mi-ar da răgaz să termin unele lucrări…
Nimic pentru el… Grijă pentru opere care ridicau prestigiul Românei… Și doar cataracta îi ucidea ochii. De atunci începuseră să se îngrămădească nori întunecați la orizontul țării.
Și au urmat zilele grele și încercările crâncene la care a fostsupus românismul, ciuntindu-i-se țara. Ce ani de deprimare și nemernicie!… Aveam încredere totuși în steaua noastră, fiindcă știam pe Nicolae Iorga la postul lui (…) Când colo, gloanțe netrebnice culcară pe Nicolae Iorga la margine de drum…
*** M. G. Samarineanu, Familia, 1942
Pingback: Gânduri la moartea lui Miron Radu Paraschivescu - Dosare Secrete / October 2, 2023
/