Ideile lui Gheorghe Șincai se caracterizează, ca și ale ceilorlalți cărturari ai Școlii Ardelene, printr-un fond patriotic axat pe lupta împotriva misticismului și o încredere de nezdruncinat în forța educației, pentru că, în condițiile vitrege ale epocii în care au trăit, cărturarii Școlii Ardelene au văzut că acestea sunt mijloacele cele mai puternice de emancipare ale poporului român.
„Lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, noi, românii, nota Ion Ghica, le suntem datori cu deșteptarea noastră“.
„Viaţa lui atât de zbuciumată, prigonirea lui dureroasă, pribegia cea fără de popas şi moartea între străini, departe de neamul pentru care şi-a jertfit întreagă truda vieţii sale rodnice înfăţişează împlinirea integrală a cuvintelor din Evanghelie: «Vulpile au vizuini şi paserile cerului au cuiburi, iară fiul omului nu are unde să-şi plece capul».
Cât de grea a fost calea străbătută de dânsul din casa străjuită de sărăcie a părinţilor până la şcolile cele înalte din Roma şi Viena, de la postul de director şi inspector şcolar, prin temniţa Aiudului, către cel de corector la tipografia universităţii crăieşti din Pesta, şi de aici, cu mici popasuri prin curtea luminatului vlădică Ignatie Dărăbant, până la adăpostul oferit de o familie boierească străină, nu e cu putinţă a lămuri în cuvinte care să poată exprimă toată durerea şi amărăciunea istovitoare a unei pribegii atât de viforoase şi îndelungate cum a fost traiul pământesc al învăţatului Gheorghe Şincai…”, scria revista Transilvania în 1916.
Marele cărturar a venit pe lume pe 28 februarie 1754 la Șamșud și a fost, prin viața și activitatea sa, o neprețuită pildă de dăruire pentru binele poporului, dându-le românilor un emoționant îndemn: „Deșteaptă-te drept și iubit neamul meu și ai minte“ și mărtusind: „tot timpul ce am liber îl dau neamului“.
Era mic nobil făgărășean din Șinca, de unde și-a luat și numele, însă moșia familiei fusese expropriată pentru a fi dată grănicerilor. Erau în total opt frați, șase băeți și două fete, iar el a ajuns cel mai învățat, urmând pe rând școala satului, apoi cele din la Sabed, Oșorheiu, Cluj și Bistrița.
La vârsta de 20 de ani, a ajuns profesor la Blaj, unde a devenit canonic unit. De la Blaj a fost trimis, împreună cu Petru Maior, să studieze la Roma, în colegiul înființat pentru a pregăti misionari care să propovăduiască religia catolică. Aici și-a luat doctoratul în teologie șiîn filosofie și, totodată, a adunat foarte mult material pentru a închega o istorie completă a neamului românesc.
Ulterior a mai studiat un an la un colegiu din Viena, perioadă în care a scris, împreună cu Samuil Micu Klein, alt mare învățat ardelean, o gramatică elementară a limbii române.
Mai târziu, ca director al școlilor naționale unite din Transilvania (1782 – 1794), Șincai a înființat 376 de școli elementare la sate, dintre care liste complete au rămas numai pentru cele 300 organizate în comitatul Târnavelor și Scaunul Mureșului. Profesor și director al Școlii Normale din Blaj, s-a ocupat intens de pregătirea învățătorilor, organizând între anii 1784 – 1790 un curs de pregătire, transformat în 1792 în școală normală, curs care le dădea dreptul absolvenților la eliberarea unor certificate de numire în posturi. La fel ca el, Dimitrie Eustatievici, autorul primei gramatici românești, a organizat în 1785, la Sibiu, un curs pentru pregătirea învățătorilor, reușind să înființeze numeroase școli românești ortodoxe și să dezvolte, începând cu anul 1787, Școala din Scheii Brașovului.
Șincai și Eustatievici au desfășurat și o intensă activitate de elaborare și tipărire de manuale didactice. Despre activitatea aceasta, cărturarul menționează în „Elegia“ sa o scurtă relatare: „Multe am făcut de folos pentru cinstea națiunii și a limbii. Ani 12, mereu ostenit-am fără încetare școlile să le sporesc și apoi să le așez mai temeinic.“
De altfel, Episcopia de Alba Iulia și Făgăraș, prin vicarul Demetriu Caian, i-a recunoscut meritele cu totul deosebite în domeniul învățămîntului: „De la începutul școalelor naționale ridicate în această dieceză a conlucrat cu sârguință ca știința și cultura intelectuală să se planteze și propage în tinerime din ce în ce mai mult… în așa măsură că n-a cruțat nicicând nici osteneală, ba chiar nici sănătatea proprie“.
În timpul celor 12 ani cât a fost director al școlilor românești (1782 – 1794), Gheorghe Șincai a elaborat două abecedare, o gramatică latino-română, un catehism și o aritmetică. Astfel, a publicat în 1783 un Abecedar în limba română și germană numit „A.B.C. sau Alfavit pentru folosul și procopseala școalelor celor normalicești și a neamului românesc”. Cel de al doilea Abecedar a apărut numai în limba română, tipărit cu litere latine. Pe lângă acestea, a publicat în 1788, pentru folosința Școalei Normale din Blaj, o Gramatică latino-română. În 1785, a dat o nouă ediție acestei lucrări destinate gimnaziului din Blaj. O lucrare de literatură didactică ce a înregistrat o largă răspîndire a fost „Catehismul cel Mare cu întrebări și răspunsuri”, publicat la Blaj, în 1783.
Tot o lucrare fundamentală este și manualul de aritmetică numit “Îndreptarea către aritmetică”, tipărit la Blaj, în 1783, și destinat Școlii Normale din oraș. În răspândirea cunoștințelor științifice și de culturalizare a poporului, Gheorghe Șincai a avut contribuție de neconstestat prin lucrările “Învățătura firească spre surparea superstițiilor norodului”, “Istoria naturii sau a firei”, “Propovățuirea către economia de timp pentru folosul școlilor românești, a celor din Țara Ungurească și din părțile ei împreunate” (Buda 1806).
În anul 1795, activitatea lui a fost întreruptă de autorități, care l-au acuzat de uneltiri împotriva statului și l-au întemnițat. După eliberare, în 1796, a fost supravegheat în permanență, bănuit că ar vrea să calce pe urmele lui Horia și să instige poporul la o nouă revoluție. Hăituit și lipsit de mijloace de trai, s-a adăpostit la unii dintre foștii săi elevi, dar sunt cunoscute puține date referitoare la anii săi din urmă, și chiar despre moartea lui. Iată una dintre mărturii, care a fost scrisă de istoricul literar Gheorghe Cardaș:
„Sărac și părăsit de toți, rătăcește prin lumea largă și dă de un suflet ocrotitor în persoana străinului comite Vass din Șinca. Aici stă mai mulți ani ca preceptor al copiilor săi și, în orele de răgaz, redactează «Hronica românilor”. Cu multă tristețe amintește el de acea vreme, adresând pe drept fraților lui o aspră dojană:
“De nu mi-ar fi stat familia aceasta întru ajutoriu, eu, cu ajutoriul Românilor mei, în veci n-aș fi scris Hronica”.
În 1803, se îndreaptă spre Buda, oprindu-se câteva luni la Oradea-Mare, unde găsi un grup de prieteni sinceri. Aici scrise și „Elegia” sa. În urmă, plecă la Buda și, probabil prin ajutorul lui S. Micu, ajunse umil corector în „Crăiasca Tipografie“. Această funcție modestă îi producea mare plăcere gândindu-se că acum poate avea posibilitatea să-și tipărească Hronica. Și, în adevăr, izbutește să publice câteva fragmente în cunoscutul „Calendar de Buda” pe anii 1807, 1808 și 1809, dar după 1809, fiind silit să părăsească acest oraș, publicarea operei rămâne neisprăvită.
Și iarăși pornește în pribegie, găsind un adăpost vremelnic la Oradea Mare, unde prietenul său, Samuil Vulcan, ajunsese episcop. În 1812, părăsind pe Vulcan, pleacă pe jos, cu toiagul în mână și cu desagii goi în spate, unde avea neprețuita lui comoară, „Hronica”, la Blaj. Reaparița sa la Blaj a fost considerată un eveniment neuitat și tradiția orală păstrează câteva amănunte interesante din acel timp. Tot acum încearcă Șincai să capete aprobarea cenzurii pentru tipărirea operei sale, dar se știe care a fost răspunsul cenzorilor: „Opus igne, author palibulo dignus“.
Reîntors în Oradea Mare, la S. Vulcan, face o copie a cronicii sale. Apoi câțiva ani nu s-a mai știut nimic de Șincai. Ospitalitatea familiei Vass l-a primit însă până în ceasul din urmă, până pe 2 noiembrie 1816, când, zdruncinat de atâtea suferințe, moare…”
„Era Șincai un om de stat de mijloc, plin la trup, dar mai mult osos, cu umerii largi, cu pieptul lat și ieșit afară; purta mâna cu bastonul înainte, pășind cu mare gravitate și puțin legănându-se; capul mare, acoperit cu păr rar și cărunt; fruntea largă, proeminentă și desnodată de laturi; sprâncenele stufoase, negre, mai îmbinate; ochii mari și plini de foc, acoperiți cu niște gene cu peri rari înțepoșate; fața cam lungăreață, fusca rumenă, puțin cam ciupită de vărsat; nas roman prelung, mustățile încărunțite, pe care le netezea cu foarfeci; gura, buzele proporționate; barba rasă, rotundă. Căutătura-i era îndrăzneață și insuflătoare de respect, dar în trăsurile feței puteai cunoaște adâncimea gândurilor și necazurilor cu care toata viața avusese a se oști”.
Cine vedea o dată pe Gheorghe Șincai era atras de figura lui distinsă și un martor al acelor vremuri spune că, întâlnindu-l în 1812, la Blaj, astfel îi atrase toată atenția și mirarea, încât chipul lui i-a rămas întipărit în oglinda minții ca și cum ar sta și acum înaintea ochilor săi, căci, cine vedea o dată pe Șincai, nu putea să-l mai piardă din minte”, scria în Universul literar din 1926 Gheorghe Cardaș despre marele cărturar.
Un document al parohiei de care aparținea satul Șinca arată ca dată a morții ziua de 2 noiembrie 1816, iar cei care ar fi asistat la deces au povestit despre „un călător obosit, prăbușit sub povara desagilor, lângă un izvor“.
Erau desagii care conțineau tezaurul dat la lumină mai târziu, “Hronica românilor”.
Cu această operă, Gheorghe Șincai a intrat în rândurile marilor istorici europeni. În ceea ce privește data nașterii lui Șincai, despre care au existat unele controverse, trebuie luată în considerare cea notată de el însuși, în manuscrisul Elegiei: „M-am născut la 28 februarie 1754, în comuna Râciu de Câmpie“.
