Pe 31 ianuarie 1863, în librăriile din Paris apărea un volum cu un titlu care promitea o aventură imposibilă: „Cinci săptămâni în balon”. Pentru Jules Verne, romanul a însemnat nu doar un succes editorial, ci și începutul unei formule literare care avea să-i definească întreaga carieră.
„Când am scris prima mea carte, “Cinci săptămâni în balon”, am ales Africa drept scenă a acțiunii pentru simplul motiv că despre acest continent se știa și se știe mai puțin decât despre oricare altul, și mi s-a părut că modul cel mai ingenios de a explora această parte a lumii ar fi cu ajutorul unui balon.
Mi-a făcut mare plăcere scrierea cărții și, chiar mai mult, documentarea necesară în acest scop; de atunci și până astăzi am încercat totdeauna să fac astfel încât până și cel mai îndrăzneț dintre romanele mele să fie cât se poate de realist și de credincios adevărului vieții.
Îndată ce am terminat, am trimis manuscrisul foarte cunoscutului editor parizian, dl. Hetzel. El l-a citit, s-a arătat interesat și mi-a făcut o propunere pe care am acceptat-o. Pot să vă spun că acest om minunat și fiul său au devenit și au rămas prietenii mei foarte buni, iar editura se pregătește să publice cel de-al șaptezecilea roman al meu. (…)
„Cinci săptămîni în balon” a rămas până astăzi unul dintre cele mai citite romane ale mele, dar trebuie să vă amintiți că aveam deja treizeci și cinci de ani când a fost publicat și eram căsătorit de cam opt ani”, mărturisea scriitorul într-un interviu semnat de Marie A. Belloc și apărut în numărul din februarie 1895 al revistei The Strand Magazine.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Africa era, pentru europeni, un continent parțial cunoscut, descris fragmentar în jurnale de călătorie, rapoarte geografice și relatări care alternau observația riguroasă cu legendele. Jules Verne a avut intuiția de a transforma aceste informații într-o poveste cu ritm alert: o traversare aeriană a continentului care comprima mulți ani de expediții științifice în doar câteva săptămâni.
Reclamele și cronicile din epocă insistau asupra acestui amestec seducător de aventură și cunoaștere. În februarie 1863, într-un text promoțional apărut în presă, cartea era prezentată ca o combinație rară între „știință și istorie”, „imaginație și adevăr”, susținând că nu se abate „nici o clipă de la realitate” și că se sprijină pe „fapte pozitive” și pe „știință incontestabilă”.
Apariția romanului nu poate fi separată de întâlnirea dintre Verne și editorul său, Pierre-Jules Hetzel, un tipograf de succes și un constructor de proiecte culturale. Biografii scriitorului arată că Jules Verne a ajuns la Hetzel cu ideea unei narațiuni despre călătoria cu balonul, iar editorul l-a încurajat să o transforme într-un roman amplu, care să prindă la public. Textul a fost publicat mai întâi în foileton în „Le Magasin d’éducation et de récréation”, apoi a apărut în volum.
Un detaliu important este că multe dintre primele texte elogioase au fost, de fapt, forme rafinate de publicitate: articolele sau notele apărute în ziare și reviste erau redactate pe baza materialelor promoționale puse în circulație de Hetzel.
Mesajul era clar: cartea este destinată tuturor categoriilor de cititori. Era prezentată drept „cel mai curios și mai util dintre călătoriile imaginare”, recomandată „copiilor și bătrânilor”, „savanților și nesavanților”, „femeilor” și „celor fără ocupație”.
În afara articolelor care făceau parte din strategia de promovare, au existat și cronici independente. Într-o notiță reprodusă și comentată în Bulletin de la Société Jules Verne, romanul era descris ca o carte care „intrigă lumea savantă”, dar rămâne „fermecătoare ca un roman” și „instructivă ca o carte de știință”.
În 1863, genul literar pe care îl aborda Jules Verne nu se numea încă „science-fiction”, dar, odată cu apariția cărții, presa a început să folosească tot mai des formula „roman științific”, tocmai pentru că volumul părea să inaugureze o specie nouă: ficțiune construită pe baza informațiilor și raționamentelor. De altfel, într-o cronică citată în Bulletin de la Société Jules Verne se spunea că datele sunt atât de exacte încât „știința nu are nimic de corectat”.
Romanul a fost adaptat cinematografic de mai multe ori, însă cea mai cunoscută ecranizare rămâne filmul american din 1962, „Five Weeks in a Balloon”, produs și regizat de Irwin Allen.
Autorul romanelor „Ocolul lumii în optzeci de zile”, “Cinci săptămâni în balon” și al multor alte fermecătoare povești fantastice care au fascinat milioane de cititori din întreaga lume și-a petrecut ultima parte a vieții la Amiens, un oraș francez de provincie situat pe drumul care duce de la Calais și Boulogne la Paris.
“Cel mai neînsemnat dintre locuitorii orașului te poate îndruma către casa lui Jules Verne. Pe strada Charles Dubois, la numărul 1, se află o încântătoare clădire de modă veche, așezată la colțul unei străzi rustice care duce spre un bulevard larg”, scria Marie A. Belloc în interviul apărut în februarie 1895 în The Strand Magazine:
“Porțița din zidul acoperit de licheni a fost deschisă de o bătrână cu o înfățișare plăcută. De îndată ce a auzit că îmi fusese fixată o întrevedere, m-a condus prin curtea mărginită pe două laturi de o clădire pitorească, de formă neregulată, flancată de un turn nu prea înalt, caracteristic caselor franțuzești de la țară.
În timp ce o urmam, am putut arunca o privire asupra grădinii lui Jules Verne: o viziune îndepărtată a marilor fagi umbrind suprafețe întinse de gazon bine întreținut, presărat cu straturi de flori. Deși era toamnă târzie, totul era curat și îngrijit; nici o frunză rătăcită nu putea fi zărită pe potecile largi, presărate cu pietriș, pe care bătrânul romancier se plimba zilnic, de mai multe ori.
Un șir de lespezi de piatră ducea spre o seră plină cu palmieri și arbuști înfloriți, o plăcută anticameră a frumosului salon în care aveau să apară curând gazdele mele.
Așa cum recunoaște chiar faimosul autor, doamna Jules Verne a jucat un rol important în fiecare dintre triumfurile și succesele soțului. Este greu de crezut că această strălucitoare și activă doamnă, atât de plină de vivacitate tinerească și spirit franțuzesc, sărbătorise, cu puțin peste un an în urmă, nunta de aur.
Înfățișarea lui Jules Verne nu corespunde ideii generale despre cum ar trebui să arate un mare scriitor. El lasă mai degrabă impresia unui cultivat gentilom de la țară, în ciuda faptului că se îmbracă întotdeauna în negrul sobru adoptat de majoritatea francezilor aparținând profesiilor liberale. Haina îi este împodobită cu mica rozetă roșie, indicând că purtătorul are înalta cinste de a fi ofițer al Legiunii de Onoare. (…)
Domnul Verne este deosebit de modest în legătură cu opera sa și nu se arată dornic să vorbească nici despre cărțile sale, nici despre sine. Fără sprijinul binevoitor al soției sale, a cărei încredere în geniul soțului era evidentă, mi-ar fi fost greu să-l conving să ofere detalii despre cariera sa literară sau despre metodele de creație.
„Nu pot să-mi amintesc — a spus el, răspunzând unei întrebări — vreo perioadă în care să nu fi scris sau să nu fi intenționat să devin scriitor. Sunt breton prin naștere, orașul meu natal fiind Nantes, dar tatăl meu era parizian prin educație și preferințe, devotat literaturii și, deși prea modest pentru a-și populariza creațiile, un adevărat poet. Poate de aceea mi-am început cariera literară scriind versuri, care, urmând exemplul multor literați francezi, au luat forma unei tragedii în cinci acte”, spunea jumătate oftând, jumătate zâmbind…”
În ianuarie 1888, „Cinci săptămâni în balon”, cel dintâi roman al lui Jules Verne a început să fie publicat în foileton, în limba română, în revista „Tribuna”.
La moartea scriitorului francez, pe 24 marie 1905, revista Albina nota: „Pentru aceia care nu au citit până acum nimic de Jules Verne, nu avem destule cuvinte să-i îndemnăm să caute, căci sunt traduse și în românește cele mai însemnate din scrierile lui. Ca să răspândească cunoștințele de geografie, de astronomie, de geologie, de fizică, el închipuie o poveste frumoasă și plină de interes și, în desfășurarea ei, amestecă o sumă de cunoștințe științifice. Câte lucruri din geologie nu înveți citind „Călătoria în centrul pământului”? Chestia care și azi preocupă pe o sumă de învățați, cârmuirea baloanelor, este cu de-amănuntul arătată în cartea “Cinci săptămâni în balon”. Raporturile între pământ și satelitul său, luna, se găsesc în romanul “De la Pământ la Lună”. Și așa se poate spune despre tot ce a scris…
Jules Verne era bătrân. Născut la 1828 în orașul Nantes din Franța, trecuse de 70 de ani. Fiu al unui advocat, fu trimis să învețe dreptul la Paris, dar aci se ocupă mai mult de teatru, scrise câteva piese și apoi dete la lumină „Cinci săptămâni în balon”, lucrare care îl făcu deodată cunoscut și-i arătă drumul ce avea să urmeze. De atunci, aproape în fiecare an dete la lumină câte o operă sau chiar două. Vor fi toate la un loc 90 de volume!
Viața la Paris i s-a părut prea zgomotoasă și de aceea, acum vreo douăzeci de ani, s-a stabilit cu familia în orașul Amiens. Aici trăia liniștit, ocupându-se cu scrisul și făcând parte câtva timp din consiliul muncipal. În anii din urmă vederea îi slăbise așa de mult încât de-abia zărea, dar tot lucra, punând să i se citească diferite cărți și dictând ceea ce compunea.
Așa a trăit până ce un atac de paralizie l-a lovit și după câteva zile de suferință, a murit. Franța îl plânge, am putea zice lumea întreagă îl plânge!”
