„Cu aproape două decenii în urmă, mai precis la 1 aprilie 1961, semnalam în „Magazin“ descoperirea unui filon biografic necunoscut din viața lui Jules Verne, celebrul anticipator științific francez. Atunci farmacista Margareta Berthier, din Curtea de Argeș, mi-a destăinuit câteva secvențe privitoare la prietenia dintre bunica ei, Luiza, originară din Homorod, jud. Brașov, cu autorul cunoscutului roman „Castelul din Carpați“. Printre altele, menționa că ruda ei a locuit un timp la Amiens și apoi s-a întors în țară împreună cu romancierul.
Pasionantul subiect m-a determinat să încep investigații în acest sens și acum supun cititorilor, pe scurt, câteva dintre roadele cercetărilor mele din ultima vreme. Încercând să găsesc eventuale reminiscențe ale trecerii scriitorului francez prin localitățile patriei noastre descrise de el cu atâta farmec, am reușit să detectez documente, mărturii și fotografii ce atestă nu numai relațiile existente odinioară între Jules Verne și rudele sale apropiate cu prietenii din România, ci și elemente ce dovedesc indirect periplul românesc incognito al prozatorului. La loc de frunte, situez testamentul original al Luizei Müller, prezența in București a unor valoroase daruri oferite de romancier prietenei sale și corespondența dintre Amiens-București și invers.
La aceste descoperiri se adaugă rezultatele investigațiilor întreprinse în Franța de biografi și cercetători literari, care au relevat vizitele fratelui și fiului povestitorului în țara noastră. Dar cea mai revelatoare și plăcută surpriză a fost constatarea că genialul scriitor și-a plasat acțiunile a patru romane în diverse provincii românești, iar într-un al cincilea au figurat drept eroi principali doi bucureșteni.
Vă închipuiți bucuria mea când am citit în original romanele „Pilotul Dunării“ și „Claudius Bombarnac“, netraduse în limba română, sau am reluat lectura povestirilor „Castelul din Carpați“, „Înconjurul Mării Negre“ și „Mathias Sandorf“, tălmăcite mai demult și mi-am dat seama că Jules Verne a fost primul literat de peste hotare care a descris, în urmă cu un secol, peisajele Transilvaniei, Olteniei, Dobrogei, Deltei și așezările românești de pe malul Dunării.
Dacă cei ce au urmărit cu atenție „Castelul din Carpați“ se întrebau cum a putut să descrie acest autor străin atât de veridic peisajele din Transilvania, ei vor rămâne și mai surprinși citind amplele rezumate ale celorlalte patru romane cu subiect românesc pe care le înfățișez în volumul „Pe urmele lui Jules Verne în România”, carte în curs de apariție la Editura „Albatros“.
Înglobate pentru prima dată la noi în țară intr-un singur volum, povestirile din acest ciclu românesc constituie, fiecare dintre ele, dovezi concrete despre afecțiunea scriitorului pentru locuitorii de pe meleagurile noastre. Efuziunile de adevărată dragoste pe care Jules Verne o manifestă pentru eroii săi principali din romanul „Claudius Bombarnac“, un tânăr sărac care găsește modalitatea de a călători gratuit 6000 de kilometri cu trenul spre a-și vedea logodnica, dialogul dintre reporterul francez, care de fapt este chiar autorul, cu bucureșteanul descoperit în furgonul de bagaje, ne dau impresia, la un moment dat, că cel ce relatează convorbirea nu poate fi decât un compatriot sau un om care ne cunoaște bine.
Este singurul roman vernian în care acțiunea se împletește între București și Paris amintind de prietenia dintre autor și românca Luiza, este singura povestire unde se reliefează caracterele deosebite ale femeilor noastre, curajul și modestia tinerilor români. Descoperirile efectuate în Franța se referă la drama petrecută în anul 1836 la Amiens, când Jules Vernea fost împușcat chiar de propriul său nepot, Gaston Verne.
De asemenea, criticul literar Marcel Moré menționează un punct alb în seria de voiaje întreprinse de scriitor și anume faptul că nu se știe unde a călătorit între anii 1884 – 1886. Pornind pe această urmă, mi-am dat seama că biografii nu amintesc nici despre voiajele verniene efectuate între 1881—1884, fapt deosebit de important, deoarece este aproape sigur că, tocmai în una dintre aceste două perioade, marele prozator a călătorit incognito spre țara noastră.
De ce incognito? Pentru că Jules Verne avea în acele momente o situație grea familială și nu dorea să se cunoască călătoria sa spre România. De altfel, romancierul nu era la prima sa călătorie incognito, biografii amintind de un asemenea periplu la Florența, când a voiajat sub un alt nume. Nu este singurul prozator care a recurs la un asemenea subterfugiu.
Honoré de Balzac a încercat și el să treacă neobservat prin țara noastră, dar n-a reușit, deoarece prietenii săi Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Petrache Poenaru și doctorul Krețulescu au aflat despre vizita lui și, cu prilejul întâlnirii, i-au oferit spre amintire o cutioară încrustată în fildeș, obiect păstrat astăzi în casa memorială a romancierului, din Tours.
O veste captată recent m-a informat despre faptul că fotografii de acum un secol n-au scăpat ocazia de a intercepta adevărata identitate a străinului care cutreiera tainic prin Transilvania. Ei ar fi transpus pe peliculă prețiosul instantaneu, care ar fi apărut într-o revistă ilustrată din regiunea de peste munți și descoperirea acesteia ar dovedi indubitabil periplul vernian în țara noastră.
Ecourile foarte probabilei vizite au dat naștere nu numai la un film documentar-artistic românesc intitulat „Cu Jules Verne în Țara Hațegului“, ci și organizarea unor excursii pentru străinii care voiau să viziteze rutele indicate de scriitorul francez prin România.
De asemenea, semnalez un fapt puțin cunoscut astăzi și anume că, în anul 1893, Teatrul Național din București a prezentat cu succes piesa .,Ocolul pământului în 80 de zile“, spectacol însoțit de muzica lui Franz Suppé, iar în rolurile principale au jucat actorii С. I. Nottara, care l-a interpretat pe Phileas Fogg, Al Catopol, în rolul detectivului Fix, iar Ion Niculescu – în cel al lui Sfredeluș.
Extrase din presa de la București din 1893
La trei sferturi de veac de la dispariția creatorului „poeziei științei“, cum atât de plastic l-a caracterizat Mihai Ralea pe Jules Verne, socotesc nimerit să amintesc că operele prestigiosului romancier francez au fost îndrăgite de români aproape imediat după apariția lor.
Astfel, cea mai veche însemnare am găsit-o în revista „Familia“, din 25 ianuarie 1876, când s-a publicat primul fragment din „Călătoria de pe pământ în lună“, traducere semnată de Iosifu Holodani, pseudonim al lui Iosif Vulcan. Mai târziu, operele verniene au fost comentate favorabil de George Coșbuc, George Cǎlinescu, Mihai Ralea etc. Iar atunci când genialul prozator a decedat la 24 martie/6aprilie 1905, tot în revista „Familia“ s-a publicat un necrolog semnat de poetul Emil Isac.
Simion Săveanu, revista Magazin, aprilie 1980
Scriitorul Ion Hobana scria însă că, în absența unor documente edificatoare, vizita în România a lui Jules Verne rămâne o simplă presupunere: „Prezenţa la Bucureşti a unor obiecte dăruite (potrivit tradiţiei familiale) la Amiens, corespondenţa (dispărută) cu soţii Müller şi cea cu câteva cititoare, participarea lui Paul Verne (fratele lui Jules Verne) la Războiul Crimeei, prospecţiile efectuate de Michel Verne (fiul scriitorului) la mulţi ani după apariţia “Castelului din Carpaţi”, un nume (G. Verne) aflat (prin 1860!) pe lista funcţionarilor francezi de la Reşiţa, corespondenţa (ipotetică) şi jurnalul (neautentificat) ale unei anume Ana Margarete Madarspach, o presupusă fotocopie dintr-o revistă neidentificată, un text din 1849 al lui Alexandre Dumas, ataşamentul scriitorului faţă de România şi de români, nimic din toate acestea nu ne oferă vreo „dovadă în plus“ privind vizita lui Jules Verne în ţara noastră…”
