În Parisul secolului al XIX-lea, oraș al contrastelor și al plăcerilor, puține locuri au concentrat cu atâta intensitate pasiunea pentru dans și frivolitatea precum Bal Mabille. Aflat pe Champs-Élysées, pe celebra Allée des Veuves (Avenue Montaigne de astăzi), localul era atât de căutat încât a devenit un fenomen social, un laborator al modernității urbane și un simbol al orașului.
A fost deschis în 1831 de un profesor de dans pe nume Jacques Mabille, inițial ca spațiu unde elevii săi se familiarizau cu dansurile la modă. În 1844, cei trei fii ai coregrafului au transformat locul într-o „jardin enchanté”, o grădină amenajată cu alei de nisip, gazon, arbuști și separeuri. Spațiul era luminat de 3.000 de felinare cu gaz, ceea ce permitea desfășurarea petrecerilor până târziu în noapte. Globurile colorate și lămpile suspendate în copaci creau o atmosferă aproape magică, iar proprietarii au adăugat și câteva elemente exotice precum un pavilion chinezesc sau palmieri artificiali.
În prefața volumului anonim ”Paris dansant ou Les filles d’Hérodiade”, apărut în 1845 la Tipografia Paul Dupont, autorul nota:
„Unde merge parizianul seara? La circurile de pe Champs-Élysées, la Château-Rouge, la Mabille, despre care s-a vorbit atât și despre care am fi tentați să vorbim mereu…”
Descrierile de epocă ale fascinantului local sunt aproape cinematografice. Vizitatorul pătrundea printr-o galerie luminată strălucitor, decorată cu plante agățătoare, care se deschidea într-o grădină feerică:
„În centru, un chioșc elegant, un fel de pavilion chinezesc, adăpostește orchestra. În jur, palmieri artificiali, globuri de gaz, boschete adevărate și mese unde se oferă un pahar și un trabuc doamnei efemere a gândurilor tale.”
Bal Mabille nu era un loc unde să se țină cont de reguli: „Aici fiecare dansează cum vrea. Doamnele sunt libere să bea și să fumeze”, mai nota autorul broșurii din 1845. Dansatoarele – numite adesea polkeuze – erau urmărite cu mare voluptate de spectatori, câteva dintre ele, precum Élise Sergent, supranumită „regina Pomaré”, Marie, Claire, Pauline Leroux, Céleste Mogador (rivala lui Pomaré) și partenerul de dans al celei din urmă, Brididi, devenind figuri emblematice ale vieții nocturne pariziene.
Pentru ele, balurile nu sunt o distracție, ci o ocupație principală, o carieră, o industrie.
Accesul nu era la îndemâna oricui, ceea ce a făcut ca Bal Mabille să fie frecventat mai ales de parizienii înstăriți și de mulți străini fascinați de frumusețea dansatoarelor de cadril, polca, mazurca și cancan. Prețul biletului de intrare era de 3 franci în serile obișnuite și de 5 franci atunci când se organizau spectacole speciale.
Localul a fost deseori evocat în literatură și în presa epocii. A fost subiect de foiletoane, „fiziologii” urbane și pamflete cu tentă moralizatoare care analizau cu îngrijorare fenomenul. Honoré de Balzac îl menționează de mai multe ori din „Comedia umană” ca fiind frecventat de „lorettes”, femei cu moravuri discutabile.
Harriet Beecher Stowe, autoarea romanului Coliba unchiului Tom, a vizitat Jardin Mabille la începutul anilor 1850 și a fost fascinată de cele văzute cu ochii ei: „Într-o clipă, douăzeci sau treizeci de cupluri se rotesc în zbor, plutind asemenea ciulinilor purtați de vânt… Picioarele abia le ating pământul netezit de pași. Se învârtesc la nesfârșit, într-un vârtej de viață, frumusețe și strălucire, un uragan de încântare, cu ochii scânteind, obrajii îmbujorați și draperii vaporoase fâlfâind în jur… Este o scenă cu totul nepământeană sau, mai degrabă, desăvârșit pariziană și, în același timp, cât se poate de reală…”
Mark Twain scria în jurnalul său de călătorie, „The Innocents Abroad” (1869), despre o scurtă vizită pe care a făcut-o la Bal Mabille, prezentând locul drept o atracție exotică pentru turiștii americani în căutare de vicii franțuzești „autentice” și menționându-i reputația scandaloasă.
Un secol mai târziu, Louis Aragon îl evoca în faimosul poem „La paysan de Paris chante”, apărut în 1944: „Le secret de Paris n’est pas au bal Mabille” („Secretul Parisului nu este la Bal Mabille”).
Grădina de dans și petreceri frivole este menționată ironic și de Mihai Eminescu în „Scrisoarea a III-a”, publicată în 1881, în revista Convorbiri literare:
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-având în minte vreun vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!
Marele succes al grădinii a atras deseori suspiciunea autorităților. Prezența constantă a poliției, a inspectorilor și a gărzilor municipale este consemnată explicit în presa epocii. În 1870, în timpul Războiului franco-prusac, Bal Mabille și-a închis temporar porțile, cinci ani mai târziu a fost desființat definitiv, iar în 1882 grădina a dispărut complet sub presiunea modernizării Parisului.
