“Sir Arthur Conan Doyle a trăit trei vieţi: a fost doctor, autor al lui Sherlock Holmes şi apostol spiritist.
Pierre Descares dezvăluia în anii ‘30 în “Nouvelles Littéraires” un al patrulea Conan Doyle, “Sir Arthur en pontoufles”. Un Conan Doyle care fugea de banchete, de oameni, de meetinguri și care trăia în cadrul unor surâzătoare grădini, la marginea unei frumoase păduri.
Într-o zi, povestea Descares, un ziarist entuziast îi mărturisea că vede în el sufletul unui sfânt, creierul unui detectiv, curajul unui leu şi… Conan Doyle întrerupse brusc acest val de elogii, continuând singur fraza ziaristului:
– …Şi pielea unui hipopotam.
Pierre Descares aminteşte apoi că şi Conan Doyle şi-a avut “Dreyfus-ul” său, ca şi Zola, ca şi Voltaire, care l-a avut pe Calas. “Dreyfus-ul” lui Conan Doyle se numea Slater. Era acuzat că ar fi ucis-o pe Miss Gildchrist și că i-ar fi furat apoi o diademă. Slater a fost arestat la bordul Lusitaniei. Opinia publică din Anglia se interesa cu pasiune de această afacere, iar Conan Doyle, la apogeul gloriei sale, a plecat la Glasgow, a studiat dosarul şi a început o campanie aprinsă în favoarea acuzatului, pe care-l găsise nevinovat. Campania a durat optsprezece ani. Rezultatul ei literar a fost o carte, mii de articole şi două sute de conferinţe. În cele din urmă, Slater a fost reabilitat şi a primit 700.000 de franci daune. Romancierul a cerut să i se ramburseze cheltuielile sale, dar fostul ocnaş nu s-a grăbit deloc să satisfacă pretenţiile salvatorului. A fost cea mai mare deziluzie a lui Conan Doyle: “Nu mi-e atât de bani, explica el prietenilor, cât mi-e de purtarea lui…”
***
Conan Doyle nu credea numai în fantome, ci şi în zâne. A şi scris, de altfel, o carte minunată “The coming of the Faires” (Când vor veni zânele).
***
Ca toţi marii creatori, citea puțin. Avea totuşi mare admiraţie pentru Victor Hugo, spiritist ca şi el, şi pentru Tolstoi, despre care credea că ar fi trebuit să fie spiritist.
– Ah! spunea adeseori, dacă l-aș fi cunoscut pe Tolstoi!
***
Sosind cu trenul la Londra, se sui într-un taximetru. Dar, abia urcat, șoferul, spre marea mirare a tatălui lui Sherlock Holmes, i se adresă:
– Sunt foarte fericit că vă pot servi, Sir Arthur Conan Doyle.
– Îmi dai voie să te întreb, replică romancierul, mirosind un Sherlock Holmes în persoana șoferului necunoscut, cum ai putut să mă recunoști?
Șoferul răspunse calm:
– Mi-a fost de-ajuns să citesc numele dumneavoastră pe placa valizei pe care o aveți în mână…”
*** Rampa, 19 iulie 1930
Scriitorul s-a născut pe 22 mai 1859 la Edinburgh, părinți lui, Mary și Charles Altamont Doyle, fiind irlandezi care emigraseră în Scoția. Băiatul a fost trimis la vârsta de 9 ani la școala iezuită Hodder Place din Lancashire datorită unor unchi bogați care l-au luat în grijă după ce părinții lui se despărțiseră. Din 1876 până în 1881, Doyle a studiat medicina la Universitatea din Edinburgh și a făcut practică la Aston, iar după absolvire s-a angajat ca doctor pe un vas. Un an mai tîrziu și-a deschis un cabinet la Plymouth și și-a luat doctoratul în medicină în 1885.
Pentru că ducea lipsă de pacienți, își umplea timpul dintre consultații scriind povestiri, dar abia după ce și-a mutat cabinetul la Southsea s-a dedicat cu seriozitate scrisului. Prima operă importantă a fost „Un studiu în roșu”, în care apărea pentru prima oară personajul Sherlock Holmes, erou inspirat de Joseph Bell, un fost profesor de la universitate.
În 1885, Arthur Conan Doyle s-a căsătorit cu Louise Hawkins, care suferea de tuberculoză și a murit în anul 1906, iar un an mai târziu s-a recăsătorit cu Miss Jean Leckie, pe care o cunoștea încă din 1897 și de care era îndrăgostit de mult timp.
Dragostea pentru Jean a fost platonică între 1897-1907, pentru că în acea perioadă era căsătorit cu prima soție. Scriitorul a avut cinci copii, doi a căror mamă a fost Louise și trei cu cea de-a doua nevastă.
În 1890, a obținut o specializare în oftalmologie la Viena, iar un an mai târziu s-a mutat la Londra, pentru a deschide un cabinet pentru afecțiuni oculare. Momentul decisiv în cariera lui a venit în vara anului 1891, când a acceptat propunerea revistei britanice The Strand Magazine de a publica periodic aventurile lui Sherlock Holmes.
Lansată cu doar câteva luni înainte, revista revoluționase presa ilustrată prin combinația dintre literatură, reportaje și gravuri de calitate, fiind citită de sute de mii de oameni din întregul Imperiu Britanic. Publicarea unei noi povestiri în fiecare lună l-a transformat rapid Sherlock într-un fenomen fără precedent. Cititorii așteptau cu nerăbdare apariția fiecărui număr, discutau despre cazurile lui ca despre întâmplări reale și cumpărau revista special pentru aventurile celebrului detectiv. Pentru prima dată, un personaj literar devenea un adevărat fenomen de masă, iar succesul uriaș al revistei a fost strâns legat de popularitatea poveștilor semnate de Conan Doyle. Totuși, în noiembrie 1891 acesta îi scria mamei sale: „Mă gândesc să-i vin de hac lui Holmes… s-o închei odată pentru totdeauna cu el. De fapt, el mă împiedică să mă concentrez asupra unor lucruri mai importante.”
În decembrie 1893, scriitorul l-a sacrificat pe Sherlock Holmes într-o scenă din povestirea „Ultima problemă”, în care detectivul îl înfrunta pe profesorul Moriarty, dușmanul lui de moarte. Ulterior, Conan Doyle i-a scris unui confrate, David Christie Murray: „Bietul Holmes este mort și îngropat. Nu l-aș putea reînvia chiar dacă aș vrea s-o fac (în niciun caz mulți ani de acum înainte). Am scris atât de mult despre Holmes, încât am față de el același sentiment ca față de pateul de ficat din care am mâncat odată prea mult.”
Dar această aluzie la posibilitatea reînvierii lui Holmes nu a ajuns la cunoștința cititorilor, care au fost extrem de indignați în noiembrie 1893, când au descoperit în revista „The Strand” că detectivul fusese trimis să moară sub o cascadă elvețiană.
„Orice încercare de a găsi cadavrele a eșuat și acolo, în adâncurile vârtejului și ale apei spumegânde, vor zăcea pe vecie cel mai periculos criminal și cel mai curajos campion al legii.”
Citind ultimul capitol din „Aventurile lui Sherlock Holmes”, un cititor furios i-a scris lui Doyle: „Ești o canalie!”
În semn de protest, tinerii au purtat panglici de doliu la pălăriile de mătase. Pentru mulți, moartea lui Sherlock Holmes echivala cu o adevărată catastrofă națională. Vorbind în fața acționarilor companiei sale, din rândul cărora făcea parte și Conan Doyle, George Newnes s-a referit la dispariția lui Holmes ca la „un eveniment groaznic”.
Mulți fani ai detectivului s-au bucurat în septembrie 1903, când „The Strand” a publicat următorul anunț:
„Cititorii își amintesc de vremea când Sherlock Holmes a apărut pentru prima dată în fața publicului și de aventurile care i-au făcut cunoscut numele în toate colțurile lumii. Vestea morții sale a fost primită cu regret, ca și cum ar fi fost vorba de pierderea unui prieten apropiat. Din fericire, această veste, deși bazată pe dovezi care, la acel moment, păreau concludente, s-a dovedit acum eronată. Cum a reușit să scape din lupta cu Moriarty la cascada Reichenbach, de ce a rămas ascuns chiar și de prietenul său Watson, cum și-a făcut reapariția și și-a anunțat întoarcerea prin una dintre cele mai remarcabile isprăvi ale sale – iată subiectul din „The Adventure of the Empty House”, prima povestire din volumul The Return of Sherlock Holmes.”
Între timp se găsiseră numeroase modalități de a păstra vie amintirea detectivului. La San Francisco, Chicago și Boston au fost înființate cluburi intitulate „Keep Holmes Alive” („Să-l păstrăm viu pe Holmes”). Romancierul american Christopher Morley, pe atunci membru al redacției revistei „Saturday Review of Literature”, a fost unul dintre inițiatorii societății „Voluntarii din Baker Street”, nume inspirat de grupul de băieți pe care Holmes îl folosea uneori în investigațiile sale. Membrii acestei societăți și-au creat propriile organizații dedicate perpetuării memoriei celebrului detectiv și au început să publice revista trimestrială „The Baker Street Journal”.
În ultima parte a vieții, Arthur Conan Doyle a fost atras de spiritism, a studiat mult această temă și a scris un roman împreună cu profesorul Challenger, „Țara ceții”.
Scriitorul a fost bun prieten cu Harry Houdini, un oponent de marcă al mișcării spiritiste. Deși Houdini insista asupra ideii că mediile spiritiste se folosesc doar de trucuri, el era convins că magicianul însuși puteri supranaturale, opinie exprimată în volumul său din 1930, „Granița necunoscutului”.
Sir Arthur Conan Doyle s-a stins din viață pe 7 iulie 1930 în urma unui atac de cord și a fost înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, Hampshire. Eroul pe care l-a creat, Sherlock Holmes, este personajul principal din 56 povestiri și patru dintre romanele sale și este, probabil, cel mai faimos detectiv fictiv din literatura universală.
