“Din anii 1860 și mai încoace se putea vedea foarte des, prin mahalaua Dobroteasa, o „cupea” greoaie, hurducuită rău de tot din pricina gropilor și caldarâmului, prost nu numai în partea locului, dar chiar prin străzile mai din centru ale Bucureştilor vremii, iar trecătorii ştiau că e cupeaua lui „Musiu Doctoru'”, cum i se spunea doctorului Obedeneni, bine cunoscut de mahalagii, deoarece copilărise prin acea parte, în casele tatălui său, negustorul chiabur Hristache Georgiadis, care — cum era obiceiul printre bogaţii neguţători de la începutul secolului trecut, — şi-a dat băiatul la învăţătură înaltă. La o poticneală mai mare a „cupelei”, când credeai că nu mai e mult ca să se răstoarne, un bărbat cu faţa mare, părul lung, mustăţile rase, nasul foarte mare, cravata albă groasă „à la Louis-Philippe”, pălărie rococo, frunte înaltă, barbete şi pe deasupra, în frac, — cum spun un om cu aceste originale atribute fizice şi vestimentare, scotea capul pe fereastra cupelei, îndemnând birjarul:
— Mă budula, mă, ia vezi să nu ne prăvălim! Ehei, să vezi tu străzi la Paris, ca-n palmă, nu ca aici!
Deşi autentic fiu al mahalalei bucureştene, doctorul, care învăţase tămăduirea semenilor săi în capitala Franţei, nu putea scăpa de obsesia Parisului, de care aducea foarte des vorba când asemuia străzile de la noi cu cele din Oraşul lumină.
Un om în frac şi în cupeu, străbătând un maidan, să recunoaşteţi că e un lucru ciudat, totuşi mahalagiii se învăţaseră cu obiceiurile şi întregul fel al doctorului, care din Georgiadis se făcuse Obedeneni, în urma cumpărării unei moșii — Obedenii — de la C. A. Rosetti, strâns cu ușa de creditori. Și după ce cupeul cutreiera câteva străzi ca vai de ele, la o răspântie oprea, pentru ca pasagerul să întrebe vreun trecător:
— Mă rog dumitale, unde e casa lui lonescu, a lui Buchiș sau a lui latropulos? (după cum era cazul).
Ei începeau lămuririle:
— De la biserica Sfântului Spiridon apucaţi, domnule doctor, la mâna stângă, pe la cârciuma lui Frige-Linte. Niţel mai ‘nainte de maidanul lui Ghiţă Lingăul, faceţi la mâna dreaptă şi peste trei case, acolo e bolnavul.
Da’ Doctorul furios:
— Ce-mi pasă mie de biserica Sfântului Spiridon și de cârciuma lui Frige-Linte? Nu cunosc — mă ’nțelegi dumneata — nici pe domnul Lingăul nici maidanul dumnealui! Ce tot îmi spui să fac la mâna dreapta și stânga, ce ești plutonier să fac „mustră” la comanda dumitale? A se slăbi orientalilor, barbarilor!, pentru a încheia: He, he, la Paris…
Ce mirare că Obedeneni a fost un tip în vremea lui, mai ales că tot el este „cel dintâi doctor român care se purta cu mustățile rase”. În saloane, unde-i plăcea grozav să-și cheltuiască verva, de altfel ca orice om ridicat din sânul mahalalei, doctorul Obedeneni îşi făcuse reputaţie prin fracul pe care nu-l scotea de pe el, precum şi prin faptul că dădea cu tifla prejudecăţilor timpului.
În cupeu se ducea „la vizită” doctorul, atât în verile când termometrul se urca până la 35 de grade, cât şi în iernile de pe vremuri, când un 25 sub zero era un lucru aproape normal. Şi când trăsura-i stătea în dreptul unei case, vecinii, zărind-o prin fereastră, ştiau că acolo e un bolnav, pentru ca, socotind timpul cât aşteapta cupeul, să-şi dea seama cât de gravă e boala sau… cât e de mare pofta de vorbă a doctorului, ajuns cu timpul medic primar la Spitalul de copii şi chiar profesor.
Dar când cupeul nu mai putea birui nămeţii sau noroaiele, atunci Obedeneni încăleca înarmându-se cu un felinar pe care-l lega de căpestre şi cu un ciomag, aceasta pentru a se feri de câini. Ajuns în dreptul casei bolnavului, chema vreun copil pentru a-i preda calul, cu promisiunea că-l va răsplăti. (De altfel şi doctorul Carol Davila însoţit de fiul său, Alexandru, pleca de la Cotroceni călare, pentru a ajunge în centru).
Se spune că doctorul Obedeneni era înzestrat cu instinctul diagnosticului, după cum avea înrădăcinată o reală conştinţă profesională. Nu ierta însă pe colegii care nu aveau aceste daruri preţioase şi de aceea, pentru a se răzbuna pe ei, a localizat, publicând-o chiar, cunoscuta farsă a lui Moliére „L’Amour médecin”, aducând personagiile lui Colică, Boiangescu, Bătăiosu, colegii săi, pe scenă. De altfel, Obedeneni a publicat și alte numeroase lucrări chiar din alte domenii decât medicina, valoarea lor nefiind astăzi decât cel mult documentară. Reacționar şi, dacă se poate spune pentru vremurile acelea, rasist, Obedeneni, printre alte antipatii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, nu putea suferi pe albanezi şi „de teamă ca părintele său să fi fost de origină albaneză, iar nu macedoromână, doctorul Obedeneni, cu învoirea bătrânei sale mame, dezgropase la 1874 craniul pitarului Hristache și-l măsurase și-l cercetase cu toată pătrunderea de care era înzestrat”.
Călător pasionat, Obedeneni cunoscu la Neapole pe Dumas-tatăl, cu care legă, zice-se, o strânsă prietenie; de altfel, doctorul se mândrea cu o fotografie înoţită de autograf a celebrului scriitor francez, ale cărui lucrări erau citite mult în Bucureşti. Originalul Obedeneni îmbrăca în străinătate costumul naţional românesc, făcându-l oarecum cunoscut prin balurile din Parisul lui 1862. Dar se vede că Obedeneni nu s-a putut aclimatiza cu „orientalismul” românesc, întrucât, în 1874, şi-a lăsat baltă clientela, plecând în Franţa la Montpellier, pentru ca după trei ani să fie numit în diplomaţie, mai întâi ca însărcinat de afaceri la Roma, apoi secretar de legaţie, în sfârşit ministru la Atena. Aici însă, îndată după prezentarea scrisorilor de acreditare, a căzut bolnav, prevăzându-şi, cu multă exactitate, fazele agoniei. Cu o zi înaintea morţii, a spus subalternului său, secretarul de legaţie G. Ghica: „Adieu, je suis perdu, domain matin je serai mort” — şi s-a ţinut de vorbă, aşa cum îi era firea Sunt ani de-atunci. Mi-a răsărit în minte figura Doctorului Obedeneni — care-mi fusese evocată cu prilejul unor citiri din „Revista Nouă” a lui Hasdeu (studiu scris de Gion) și din „Ghimpele”, care în numărul său din 12 Mai 1867 a publicat un „Album de Fotografii medicale”, scris chiar de Obedeneni, care, fără a se cruța, lua un răspăr pe doctorii vremii — cum spun mi-am amintit de cupeul lui Obedeneni acum, când vremea mizerabilă a scos pe piaţă, din fundul magaziilor, câteva din asemenea comode trăsuri pe care publicul, nu ştim din pricina căror prejudecăţi, le ocoleşte. Ieri, într-o staţie de trăsuri în care se găsea şi un cupeu, ea se adresă lui:
— Hai dragă să luăm cupeul…
— Ce tot vorbeşti, ce, sunt popă sau ginere?
* * *
M-am urcat în cupeu şi, drept să spun, m-am cam simţit în altă lume. Şi nu înseamnă oare această vremelnică transportare o mică fericire?”
Ioan Massoff, Realitatea Ilustrată, ianuarie 1939
