Situată într-un cot al Dunării dintre Orșova și Vârciorova, Insula Ada-Kaleh avea 1.750 de metri lungime și 4.500 de metri lățime și beneficia de o climă blândă tot timpul anului, ce favoriza creșterea smochinilor, castanilor, migdalilor, chiparoșilor, leandrilor și trandafirilor. Ostrovul a fost atestat documentar printr-un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430 despre fortificațiile bănățene și a avut o importanță crucială în conflictele dintre Imperiul Habsburgic și cel Otoman datorită poziției sale strategice. În 1689, armata austriacă a construit aici o fortăreață, dar teritoriul a fost ulterior disputat de Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, Ada-Kaleh a revenit Imperiului Otoman, însă Congresul de pace de la Berlin din 1878 a ignorat insula, care a rămas posesiune turcească până după Primul Război Mondial. Ulterior a devenit teritoriu românesc, statutul său fiind definitivat prin Tratatul de la Lausanne din iulie 1923, când Ankara a recunoscut drepturile României asupra insulei.
Atmosfera de pe Ada-Kaleh nu mai poate fi astăzi reconstituită decât datorită reportajelor publicate în presa interbelică. Turiștii, jurnaliștii și cercetătorii care au vizitat fabulosul tărâm în anii ’30 au lăsat o serie de mărturii fascinante despre oamenii și locurile astăzi dispărute:
“Dincolo de Vârciorova, unde trecea vechea graniță, pe dreapta drumului, se desface din șosea un debarcader invizibil. Coborâm câteva trepte de piatră și ne aflăm pe un fel de plajă îngustă pe care sunt trase numeroase bărci și în fiecare din aceste bărci doarme câte un turc. În mijlocul Dunării se ridică un peisaj în verde și rosu, insula Ada-Kaleh. Un turc tânăr, cu părul creț, figura frumoasă, dar care se bâbâie haotic, ne conduce cu barca până la micul debarcader al insulei, unde ne întâmpină o firmă inestetică de tinichea: Fabrica de rahat. În adevăr, întreaga insulă e un fel de fabrică de rahat, îndeletnicire din care locuitorii își câștigă în mare parte traiul.
Ne aflăm în fața unui parc foarte bine îngrijit. Copiii în zdrențe dorm la soare, iar pe o bancă, un grănicer, între doi turci, ne salută în același ritm. O mare parte din insulă e formată din ziduri rosii și metereze năruite.
În unele din aceste ruini, ca niște bordeie săpate în pământ, locuitorii și-au făcut casele. Suntem conduși în fața unei asemenea locuințe subterane, din care iese, îmbrăcându-și haina, un domn foarte brun, care se prezintă Emin Hașip, primar. Mai fusesem prin insulă acum câtva timp, știam că era un alt primar.
– Eu sunt primarul liberal, ne spune Emin Hașip, pe celălalt, pe care-l știi tu și care a fost primar cinci ani, îl chema Ismail Turham.
Așadar, politica a pătruns și în această insulă musulmană de pe teritoriul românesc. În adevăr, s-au format și aici organizații ale diferitelor partide, dar un bătrân turc de pe insulă mi-a suflat la ureche că lupta politică e mai mult de ochii domnilor de la Severin, fiindcă turcii de aici se înțeleg bine între ei și primarii se schimbă numai ca să le facă pe gust boierilor de la Turnu. Primarul ne-a dus apoi să vizităm diversele fabrici de rahat, țigări și alte industrii islamice. Și mi-a prezentat de asemeni pe domnul Ahmed Ale, hogea de la moscheea din Ada-Kaleh, un bărbat tânăr și frumos, foarte cult, care se ocupă cu studii istorice și reconstituie trecutul insulei. Domnul Ale poartă un splendid turban și un zâmbet sub mustăcioara neagră. E foarte amabil și ne dă ample explicații.
Insula are una dintre cele mai tragice povești istorice. Ruinile care se văd sunt ale unei vechi cetăți care se crede că a fost construită de Maria Terezia, dar, după părerea domnului Ale, trebuie să fie și mai veche. În orice caz, Maria Terezia a întrebuințat această cetate contra turcilor, care apoi au dărâmat întăriturile.
Prințul de Savoya de aici a pornit ca să facă o expediție prin Oltenia. Câtă vreme insula era supusă austriacilor, erau trimiși în garnizoana Ada-Kaleh, în această depărtată colonie, tot felul de prinți și ofițeri din nobilime, pedepsiți pentru cine știe ce aventură galantă.
Fostă pașalâc turcesc, insula are o populație pur turcească. Fatalitatea a vrut ca ea să fie uitată de oameni și de Dumnezeu de două ori în cursul istoriei și, tocmai atunci când era în interesul ei, istoria să-și apoi aminteasă de ea. A uitat-o Bismarck la 1778 și atunci, ca să se repare această greșeală de la masa verde, i s-a dat un fel de independență, rămânând, cu numele, sub suzeranitatea turcilor. Și a mai fost a doua oară uitată după războiul mondial, la Genova, când tratatul de pace a hotărât noua formă a Europei. Din negura vremurilor, primarii din Ada-Kaleh încărcau pe măgari registrele și arhiva națională a insulei și porneau cu ea prin țări străine, ca să amintească guvernelor de existența acestei pașnice populații. Tot astfel, la 1919, bătrânul primar din Ada-Kaleh sosi cu hârțoagele la București și mare fu uimirea politicienilor români, când aflară că la Genova a fost omisă fixarea soartei insulei.
Primarul aducea cu el o jalbă nesfârșită semnată de absolut toți locuitorii insulei, care cereau alipirea la România, fiindcă ei nu voiau să devină sârbi. Guvernul român transmise conferintei cererea aceasta și de atunci insula a devenit românească.
În schimb s-au dat acestor oameni, care, în virtutea principiilor de auto-determinare statuate de Wilson, își afirmaseră liber dorința de a se alipi României, o serie de privilegii, ca scutirea de-a face armata, scutirea de a plăti impozite, etc. Armata nu puteau să o facă, fiindcă insula n-ar fi putut rămâne numai cu femei și cu copii, în timp ce soții ar fi fost trimiși la ostire. Impozite nu puteau plăti, deoarece insula nu producea altceva decât șerpi și cărămizi vechi, din dărâmăturile cetății Mariei Terezia. În adevăr, alte bogății nu mai există în această insulă săracă. Există, departe, la celălalt capăt al Dunării românești, în mare, Insula Șerpilor, pe care, oricât ai căuta, nu găsești nici urmă de șarpe. În schimb, adevărata insulă a șerpilor este această Ada- Kaleh.
Locuitorii au dus aici o viață foarte primitivă și patriarhală până mai anii trecuți. Neavând altceva de oferit, ei dăruiau vizitatorilor câte un mic șarpe ucis de copii printre bolovani. Copiii își prindeau singuri peștele și-l frigeau la focuri mici, în timp ce noaptea contrabandiștii treceau spre malul sârbesc în bărcile lor agile tutun, chihlimbar, bijuterii orientale, uleiuri parfumate, fructe exotice și pistoale medievale.
Din cauza mizeriei, în timpul războiului, mulți au fugit de pe insulă. Dar gazdele de contrabandiști, țintuite prin catacombele cetății medievale, puteau să câștige câte ceva. Toți erau în zdrențe și cerșeau. Erau ca niște pirați ai mizeriei, ieșeau din văgăunile lor ascunse în insulă și cerșeau la șosea oprind mașinile sau în gări, la Vârciorova și Orșova, când soseau trenurile. Rar vreun locuitor care să aibă o capră: acesta era considerat chiabur.
Ei au dus aci o viață în adevăr subterană, deoarece insula e plină de pivnițele și subteranele cetății vechi. Și au dus-o cu mizeria aceasta, din jalbă în jalbă până ce, într-o bună zi, Regele Carol al II-lea, suit de curând pe tronul României, a descins în insulă. Data aceasta a rămas pentru turcii din Ada-Kaleh o dată memorabilă – 4 Mai 1931. Ei serbează până azi această dată ca pe o sărbătoare națională a insulei și există chiar un restaurant și câteva prăvălii care se numesc “La 4 Mai”.
În adevăr, această dată a însemnat in istoria mizerabilei insule începutul unei ere de mare prosperitate, dacă nu pentru toți locuitorii, cel puțin pentru o parte din ei. Regele, impresionat de această teribilă mizerie, a dat noi privilegii insularilor, și s-au găsit câțiva dintre locuitori care au știut să valorifice la maximum generozitatea regală. În definitiv, spiritul comercial este una din calitățile turcilor.
Pe lângă vechile lor privilegii de a nu plăti impozite și de a nu face armata, ei obținură acuma o nouă serie de scutiri de taxe, având dreptul să aducă și să desfacă, fără a plăti taxe vamale, un vagon de tutun, un vagon și jumătate băuturi spirtoase, două de cafea, o mie cinci sute kilograme obiecte de amintiri și o mie cinci sute de fesuri. Cu acest din urmă articol nu prea au ce să facă turcii de la Ada-Kaleh, deoarece influența lui Kemal a ajuns până aici și mulți din ei au adoptat ținuta mai sportivă, mergând prin soarele dogoritor cu capul gol, sau cel mult cu o bască sau o panama, în locul cilindrului roșu de postav.
– La ce vă servesc atunci atâtea fesuri câte importați?
– Le vindem vizitatorilor, ca amintire.
Se pare că femeile nu s-au lăsat tot atât de mult influențate de teoriile îndepărtatului Kemal. Cât timp am stat în insulă n-am văzut nicio femeie. Toate fug de ghiauri și stau ascunse prin subteranele cetății Mariei Teresia. Abia am putut să zăresc un obraz înfofolit în voaluri negre, apărut din greșeală printr-o crăpătură a zidului.
Gestul regal a avut o urmare de neprevăzut: comerțul a luat pe insulă un avfint extraordinar. Cât ține aleea principală, prăvăliile stau una lângă alta, expunând tot felul de obiecte de amintire, coliere false, mărgele de toate culorile, brățări de tinichea, țigarete, pipe, mai toate cu un vag aer turcesc. S-ar zice o mică parodie a bazarului de la Constantinopol.
În pragul unei astfel de prăvălii ne oprim pentru ca domnul Emin Hașip, primarul liberal al insulei, să ne prezinte pe dornnul Ali Kadri, președintele societății musulmane. Domnul Ali Kadri, sever și corpolent, nu e prea vorbăreț. Totuși, penibil de parcă am face niste extracții dentare, reușim să-i scoatem câteva informații:
– Societatea musulmană este aceea care a comercializat dărnicia suveranului. Ea administrează fesurile și suvenirurile, cafeaua și tutunul, scutite de taxe. A pornit cu două sute de mii de lei capital și a dat vreo două milioane și ceva beneficiu anul trecut. E o societate în adevăr prosperă. Din cei 560 de locuitori ai insulei, 180 sunt acționari.
= Dar nu cumva, îl întreb pe taciturnul președinte, de aceste mări de lapte și miere profită numai câțiva din comitet? Îi văd pe ceilalți locuitori cam zdrențăroși…
– Deloc. Chiar și cei care nu sunt acționari iau 25% din câștig.
Așadar un fel de comunism sui-generis, în care acționarii își împart partea leului și mai dau și celor ce nu posedă acțiuni. Afacerea cea mai rentabilä se pare însă că o face această societate cu zahărul. În adevăr, ea a obținut dreptul de a aduce în insulă zece vagoane anual, fără a plăti taxele către stat și totodată se îngăduie oricărui vizitator să scoată 15 kilograme de zahăr la plecarea din insulă. Beneficiul realizat de societate e de 3,50 lei la kilogram.
O altă afacere este aceea cu tutunul. Insularii au obținut și dreptul de a fabrica țigări, așadar li s-a cedat o parte din monopolul ce revine statului. Ei aduc tutun din Bulgaria și Turcia, fabrică țigări chiar pe insulă, unde posedă instalațiuni speciale, le pun o banderolă a statului și fiecare persoană care vine în insulă are dreptul de-a lua cu ea o mie de bucăți. În fine, e faimoasă fabrica de rahat, din produsele căreia toți vizitatorii se simt datori să cumpere câte o cutie cu forme originale, de carte fără file sau de hexagoane.
Negustorii nu se țin după vizitatori, ca cei din bazarul de la Constantinopol. Turcii de la Ada Kaleh fac invitații foarte politicoase și discrete: Binevoiți a vizita și magazinul meu! Magazinul, de patru metri pătrați, e încărcat cu tot felul de obiecte de suvenir, cu cărți poștale ilustrate, cutii de rahat și fesuri.
– Luați un fes, vă rog, numai cincizeci de lei. Vă stă foarte bine.
Cu hogea Ale vizităm moscheea. Pe jos, un imens covor rosu, care e una din comorile acestei insule fiindcä vom vedea că la Ada-Kaleh mai sunt și alte comori. Se spune că acest covor ar valora câteva milioane. Credem totuși că e o exagerare care se datorește unei glume pe care a făcut-o domnul Octavian Goga când a vizitat insula. Totuși, e cert că e un covor superb, de 480 kilograme greutate și de 144 metri pătrați. E originar din Smirna. Lângă moschee se află cimitirul, un câmp arat parcă, cu mici movile de pământ, fără nicio floare, fără verdeață și numai în mijlocul câmpului un monument de piatră albă.
Fruntașii acestei populații, de când insula lor e în plină prosperitate, visează lucruri mari: ei vor să construiască o uzină și un hotel.
În acest timp, populația sărăcăcioasă doarme încă în catacombele insulei, unde scotocesc nopți întregi și sapă, fiindcă domnește credința că au rămas de la turci și de la austriaci mari comori îngropate în pământ.
– Dar a găsit vreunul din dumneavoastră vreo comoară?
– Cum să nu. Abdi Mustafa a găsit o oală cu bani.
Se pare că marea speranță a acelei părți din populație care nu beneficiază prea intens de scutirile de taxe a rămas găsirea unei comori, partea care revine celor ce nu sunt acționari la Musulmana fiind uneori abia de 800 lei de persoană pe an, după cum ne spun unii locuitori din insulă, fără să fi putut însă controla acest fapt la societate.
La plecare trecem din nou prin parc și ne oprim în fața unui monument ciudat, o capelă mică: E mormântul sfântului Miskin Baba.
– Dar ce-a făcut acest sfânt?
Mi se înșiră minunile acestui sfânt musulman venit din țări depărtate, pe Dunăre, până la Ada-Kaleh. Se pare că nu numai în timpul vieții, dar și după moarte sfântul a mai făcut o minune, fiindcă locuitorii ne povestesc că acum câțiva ani o femeie bătrână a visat pe Miskin Baba spunându-i că în curând va veni un domn mare în insulă și apoi va curge lapte și miere.
În adevăr, peste câtva timp avea să vină Regele Carol al II-lea si să reverse augusta sa bunătate asupra credincioșilor lui Allah. Totuși, populația aceasta, care adoră filigeana de cafea și orele de îndelungă inactivitate în pragul prăvăliilor, are oarecum nostalgia vremurilor aspre de odinioară. Cei câțiva conducători văd însă viitorul în aspecte americănești:
– Ar trebui să ni se mai dea încă un privilegiu: acela al jocurilor de noroc. Noi suntem gata să construim un mare casino pe insulă și atunci va avea și România Monte-Carlo al ei.
– Și voi veți fi un fel de Monaco, de capul vostru?…
– Noi am studiat chestiunea construirii unui mare casino, cu un mare palas, care să atragă nu numai pe turiștii români, dar și pe străini. Dar am auzit noi că severinenii vor să ceară pentru ei acest drept. Cum s-a acordat Băilor Herculane, ni s-ar putea da și nouă, și dacă facem marea uzină electrică, hotelul și casinoul, atunci bogăția care-ar veni la noi s-ar răspândi asupra întregii țări”.
Povestea insulei Ada-Kaleh și a turcilor care o locuiau de secole a fost acoperită nu doar de apele Dunării, ci și de uitare. S-au împlinit 53 de ani de când autoritățile comuniste au decis strămutarea locuitorilor pentru crearea laculului de acumulare de la Porțile de Fier și doar scrierile publicate în perioada interbelică reușesc să redea parțial amintirea acelei lumi astăzi dispărute.
Surse:
Revista Natura, iunie 1939
Frumusețile naturale ale Banatului, ing. Ion Păsărică, 1936
Realitatea ilustrată, iulie 1934
