În 1772, regele Ludovic al XV-lea a decis să-i facă un dar nemaivăzut ultimei sale amante, Madame du Barry, o fostă prostituată pe care o cunoscuse prin intermediul primului valet de cameră. Jeanne du Barry iubea luxul și era extrem de răsfățată de suveran, printre cadourile pe care le primise fiind un servitor bengalez foarte tânăr pe nume Zamor, pe care frumoasa metresă l-a îmbrăcat în haine elegante pentru a-l scoate în evidență.
Rutina zilnică a contesei du Barry începea la ora 9, când Zamor îi aducea o ceașcă cu ciocolată caldă. După ora 10, femeia era îmbrăcată într-una dintre rochiile ei elegante și era împodobită cu bijuterii, apoi coaforul Nokelle (care venea pentru ocazii speciale) sau Berline, care îi aranja zilnic părul, veneau să o aranjeze. După ce era coafată, metresa primea croitoresele și bijutierii din Paris, care sperau că favorita regală va cumpăra câte ceva din ofertele lor extrem de sofisticate.
Regele Ludovic îi oferise un buget aproape nelimitat pentru vestimentație, iar darul cel mai pretios pe care a vrut să i-l facă a fost un colier estimat la 2.000.000 de livre. Suveranul le-a cerut bijutierilor parizieni Boehmer și Bassenge să creeze aceasta bijuterie cu diamante, care să le depășească pe toate celelalte realizate până atunci în grandoare. Colierul urma să fie realizat din mai multe diamante mari aranjate într-un design elaborat, iar bijutierii au avut nevoie de mulți ani și de o sumă mare de bani pentru a face rost de un set adecvat de pietre prețioase. Între timp însă Ludovic al XV-lea a murit de variolă și amanta regală, Madame du Barry, a fost alungată de la curte.
Bijutierii au sperat că noua regină a Franței, Maria Antoaneta, ar putea cumpăra colierul și, într-adevăr, în 1778 noul suveran, Ludovic al XVI-lea, i l-a oferit soției, dar aceasta l-a refuzat, afirmând că banii ar fi putut fi cheltuiți pentru echiparea soldaților. Unii biografi susțin însă că Maria Antoaneta a refuzat colierul deoarece nu a vrut să poarte o bijuterie care fusese proiectată pentru o altă femeie, mai ales că acea femeie fusese una pe care o detesta.
După ce s-au străduit zadarnic să plaseze colierul în afara Franței, bijutierii au încercat încă o dată să i-l vândă Mariei Antoaneta, dar regina a refuzat din nou. O doamna semi-obscură din clasa medie pariziană, Jeanne de la Motte, care era căsătorită cu un ofițer de jandarmi, a pus atunci la cale un plan pentru a valorifica frumoasa bijuterie. Această Jeanne de la Motte a devenit amanta Cardinalului de Rohan, un fost ambasador francez la curtea de la Viena, căzut în dizgrația Mariei Antoaneta.
Despre această Jeanne de La Motte s-a spus că era fiica lui Jacques de Saint-Remy, baron de Luze și de Valois, descendent în linie directă al unui copil natural legitimat al lui Henric al II-lea și al fetei portarului castelului său, pe care o sedusese, lăsând-o cu mai mulți copii. După moartea soțului ei, văduva, complet sărăcită, nu s-a mai ocupat de copii, care au fost nevoiți să cerșească pe străzi. Astfel a întâlnit-o marchiza de Boulainvilliers pe Jeanne și, fiindu-i milă de ea, a dus-o la abația din Longehamp, spre a-i completa educația.
Fire aventuroasă, fata a părăsit curând mănăstirea și, cunoscând un tânăr ofițer de jandarmi, La Motte, s-a măritat cu el, atribuindu-și amândoi titlurile de conte și contesă. Dorind să pătrundă neapărat la curtea regală, tânăra pereche trăia pe picior mare, dar numai din expediente. Cum această situație nu se putea eterniza, „contesa“ s-a gândit să-și mărească influența, folosindu-se de prestigiul cardinalului Rohan, pe care l-a făcut să creadă că ea îl va putea împăca cu Maria Antoaneta.
Cardinalul încerca să recâștige favorurile curții și a acceptat fără prea multe întrebari scenariile doamnei de la Motte, care îi spusese că este o apropiată a reginei. Ca să fie cât mai credibilă, îi arăta constant scrisori, spunându-i că sunt de la suverană. Tonul acestor epistole era neobișnuit de cald, iar bărbatul a fost convins că Maria Antoaneta e îndrăgostită de el. Rohan a făcut tot ce putea pentru a o întâlni pe regină, iar Jeanne de la Motte a pus la cale o înscenare: a plătit o prostituată care semăna foarte bine cu Maria Antoaneta să se întâlnească noaptea, în grădina Palatului Versailles, cu naivul cardinal. În acest timp, escroaca împrumuta periodic sume din ce în ce mai mari de bani și cu ajutorul lor a reușit să urce în ierarhia de la curtea regală, mințindu-i pe toți cei pe care îi întâlnea că e prietena Mariei Antoaneta.
În ianuarie 1785, Jeanne de la Motte i-a spus cardinalului că regina voia să cumpere celebrul colier cu diamante, dar că nu poate face o achiziție publică atât de costisitoare într-o perioadă de criză financiară și că s-ar fi gândit ca Rohan să acționeze bijuteria ca intermediar secret.
Îndrăgostit și prostit de minciunile Jeannei de la Motte, Rohan a negociat achiziționarea colierului pentru 2.000.000 de livre, bani care urmau să fie plătiți în rate. Evident, a pretins că are autorizarea Mariei Antoaneta pentru investiție și le-a arătat bijutierilor condițiile tranzacției scrise de regină. Când s-a dus să ia colierul, a fost însoțit de un bărbat despre care a crezut că este un valet de la Versailles, dar, de fapt, acestea era soțul doamnei de la Motte. Individul a preluat colierul și l-a dus la Londra, unde l-a dezmembrat pentru a putea vinde diamantele bucată cu bucată.
Când a sosit timpul să plătească prima rată, Jeanne de la Motte, rămasă la Paris, a folosit niște bani pe care îi împrumutase de la cardinal, însă fondurile erau insuficiente, astfel încât unul dintre bijutieri s-a plâns reginei. Maria Antoaneta, uluită, a declarat că nu a comandat și nici nu a primit colierul.
Pe 15 august 1785, când întreaga Curte îi aștepta pe rege și pe regină să ajungă la biserica unde oficia chiar cardinalul Rohan, prelatul a fost luat pe sus și dus în fața tribunalului pentru a explica întreaga afacere a dispariției bijuteriei. Naiv, a arătat scrisorile semnate “Maria Antoaneta de Franța”, regele și-a dat seama că totul este un fals, pentru că familia regală semna doar cu numele mic, iar Ludovic al XVI-lea a dispus ca Rohan să fie dus la Bastilia. Jeanne a fost arestată trei zile mai târziu, dar apucase să distrugă toate documentele compromițătoare.
A urmat un proces senzational pentru epocă, în urma căruia cardinalul a fost achitat, Jeanne de la Motte a fost condamnată la biciuire, însemnată cu fierul înroșit cu litera “V” (de la voleuse, “hoață”) pe ambii umeri și închisă pe viață în pușcăria prostituatelor, la Salpêtrière. Un an mai târziu femeia a reușit să evadeze și a plecat la Londra unde, în 1789, și-a publicat memoriile.
În ciuda faptului că Maria Antoaneta nu știa nimic despre uriașa escrocherie, procesul i-a distrus reputația, pentru că în ochii poporului a fost considerată vinovată. În 1793, în timpul interogatoriului pe care i l-a luat Hermann, președintele Tribunalului Revoluționar care a judecat-o pe Maria Antoaneta, regina a declarat:
— Nu-i așa că la Petit Trianon ai cunoscut-o prima oară pe așa-zisa contesă de La Motte?
— N-am văzut-o niciodată.
— N-a fost ca victima dumitale în afacerea celebrului colier?
— N-a putut fi, fiindcă n-am cunoscut-o.
— Stărui deci să negi că ai cunoscut-o?
— Acesta-i adevărul și voi stărui să-l declar mereu…
Maria Antoaneta, considerată risipitoare, adversară înverșunată a reformelor, urâtă de popor, a păcătuit grav față de interesele Franței, a conchis Tribunalul Revoluționar, care a decis să o trimită la ghilotină, cu sau fără vreo vină demonstrată în „Afacerea colierului“, unul dintre marile scandaluri publice din Franța.
Cardinalul a supraviețuit Revoluției franceze și și-a trăit restul vieții în exil, jandarmul Nicolas de la Motte s-a întors la Paris, iar Jeanne a murit la Londra, ca urmare a rănilor suferite după ce a căzut de la fereastra camerei hotelului mizer în care locuia, în timp ce se ascundea de niște creditori de la care împrumutase sume mari de bani.
