Născut pe 15 februarie 1710 la Palatul Versailles, Ludovic al XV-lea, cunoscut ca Ludovic cel Mult Iubit, a fost cel de-al doilea fiu al lui Ludovic, Delfin al Franței, și al Mariei Adélaïde de Savoia. Părinții și fratele său cu trei ani mai mare, Ludovic, Ducele de Bretania, au murit în 1712, în timpul epidemiei de rujeolă care a afectat curtea regală, iar copilul a devenit rege al Franței la vârsta de cinci ani, pe 1 septembrie 1715, imediat după moartea străbunicului său, Regele Soare.
Micul suveran a fost îngrijit cu mult devotament de un comitet de bone, guvernante și profesori până în 1923 (vârsta de 13 ani era la acel moment considerată vârsta maturității), regatul fiind condus de facto de Filip al II-lea, Ducele de Orléans, care fusese numit regent al Franței.
Pe 15 iunie 1722, când adolescentul se apropia de cea de-a treisprezecea aniversare, a părăsit Parisul și s-a mutat la Versailles, iar pe 25 octombrie a fost încoronat rege la Catedrala din Reims. Regentul său, Filip al II-lea, care devenise premier în august 1723, a murit în decembrie același an în timp ce își vizita amanta, iar tânărul suveran l-a numit premier pe Ludovic Henri, Ducele de Bourbon, care îi era văr, urmând sfatul preceptorului său, cardinalul André-Hercule de Fleury.
Una dintre prioritățile ducelui de Bourbon a fost aceea de a găsi o mireasă pentru rege, astfel că a pregătit o listă de 99 de prințese, printre acestea aflându-se Prințesa Ana a Marii Britanii, Barbara a Portugaliei, Prințesa Charlotte Amalie a Danemarcei, Elisabeta Tereza de Lorena, Enrichetta d’Este, surorile ducelui Henriette Louise de Bourbon și Élisabeth Alexandrine de Bourbon. În cele din urmă, cea mai potrivită a fost considerată Marie Leszczyńska, o prințesă de 21 de ani, care era fiica lui Stanislaus I, regele detronat al Poloniei.
Mariajul a fost sărbătorit în septembrie 1725, când regele avea 15 ani, iar soția sa, 22 de ani și se spune că adolescentul s-a îndrăgostit la prima vedere de frumoasa poloneză. Nouă luni mai târziu s-au născut gemenele Louise Élisabeth și Anne Henriette. În total, între 1727 și 1737, cuplul regal a avut zece copii, opt fete și doi băieți, dar dintre moștenitorii de sex masculin, doar unul a supraviețuit până la maturitate: Delfinul Ludovic, care a venit pe lume în 1729. Nașterea bebelușului regal a fost sărbătorită cu mult fast la Paris, copilul fiind crescut ca viitor rege al Franței, dar nu a apucat să urce pe tron.
Regina Marie Leszczyńska era deosebit de credincioasă și timidă și și-a petrecut cea mai mare parte a timpului înconjurată de doamnele de onoare. Iubea muzica, citea mult și după anul 1737, epuizată de sarcinile frecvente, nu a mai fost în atenția mai tânărului ei soț.
Ludovic s-a îndrăgostit mai întâi de una dintre doamnele ei de onoare, Louise Julie de Mailly, care avea aceeași vârstă cu el și provenea dintr-o familie nobiliară veche, și-a făcut-o amantă și a ridicat-o la rangul de ducesă. În 1740, suveranul și-a îndreptat atenția către sora amantei, Pauline-Félicité, marchiza de Vintimille, care, deși era căsătorită, i-a devenit amantă, a rămas însărcinată cu suveranul, dar atât copilul, cât și mama au murit la naștere. După puțin timp contesa de Mailly i-a prezentat-o regelui pe sora ei mai mică, Marie Anne de Mailly, care era de curând văduvă, Ludovic a fost imediat atras de frumusețea acesteia, însă tânăra i-a cerut să o alunge pe sora mai mare de la Versailles dacă își dorește să-i devină oficial metresă. Pe 4 octombrie 1742, Marie-Anne a fost numită doamnă de onoare a bietei regine Marie Leszczyńska, iar o lună mai târziu capriciile i-au fost îndeplinite, pentru că regele Ludovic i-a ordonat primei amante, cea mai mare dintre surorile de Mailly, să părăsească reședința regală și să se mute la Paris.
Doi ani mai târziu, monarhul a preluat comanda armatelor franceze care luptau în Războiul de Succesiune Austriacă, luând-o cu el pe front pe Marie-Anne de Mailly, în august 1744 s-a îmbolnăvit în timp ce se afla la Metz și, pentru că moartea părea iminentă, capelanul i-a cerut să renunțe la amantă dacă dorește să îl spovedească. Ludovic a alungat-o temporar, dar aceasta a revenit în dormitorul regal câteva luni mai târziu. Marie-Anne a murit brusc pe 8 decembrie în același an, moment în care locul ei a fost luat de Jeanne-Antoinette Poisson, cunoscută ca Madame de Pompadour, cea mai faimoasă și influentă dintre amantele lui Ludovic al XV-lea.
Tânăra era fiica nelegitimă a unui administrator din Paris, era căsătorită cu un bancher, Charles Guillaume Lenormant d’Étoiles, și l-a întâlnit pe suveran la un bal mascat în 1745. Până în iulie i-a devenit amantă și a primit oficial titlul de marchiză de Pompadour, iar pentru următorii douăzeci de ani i-a fost metresă, confidentă și consilieră. Jeanne-Antoinette Poisson nu a mai putut avea relații sexuale cu suveranul după anul 1750, pentru că se îmbolnăvise de tuberculoză, dar a fost numită ducesă în 1752 și a rămas apropiată de Ludovic până la moartea ei, în 1764. În tot acest timp, Ludovic cel Mult Iubit a avut însă o serie lungă de amante, care nu au fost ridicate la rangul de metrese oficiale, și mai mulți copii ilegitimi, dar numărul lor nu este cunoscut cu exactitate. Printre femeile al căror nume a fost păstrat în istoria casei regale de la Versailles se află: Jeanne Perray, Marie-Louise O’Murphy, Françoise de Châlus, Marguerite Catherine Haynault, Lucie Madeleine d’Estaing, Marie-Madelaine de Lionvaux, Anne Coppier de Romans, Jeanne Louise Tiercelin de La Colleterie și Marie Thérèse Françoise Boisselet.
Ultima amantă celebră a suveranului Franței a devenit, în 1768, Jeanne Bécu, Madame de Barry, pentru care Ludovic a dat ordin să fie amenajat un apartament de lux la etajul de deasupra birourilor sale. Curtea Franței a avut însă o atitudine diferită față de ea, spre deosebire de modul în care fuseseră tratate iubitele precedente. Mulți dintre curteni i-au arătat respectul datorat unei favorite regale, însă Ducele de Choiseul și Maria-Antoaneta, soția nepotului regelui, au disprețuit-o din cauza extracției ei umile și a carierei de fostă prostituată de bordel, despre care știa toată lumea de la Paris. Pe 26 aprilie 1774, regele se afla la Micul Trianon, micul castel construit în grădina Palatului Versailles, împreună cu metresa și câțiva nobili din anturajul său, iar spre seară a anunțat că se simte rău. A doua zi a participat la o vânătoare, însă a cerut să meargă în trăsură, explicând că e prea obosit pentru a călări. Cum se simțea în continuare foarte rău, apropiații au cerut să fie chemat medicul șef al curții regale, chirurgul Le Mariniére.
La insistențele acestuia, suveranul a fost transportat la Palatul Versailles, a fost consultat de șase medici în încercarea de a i se stabili diagnosticul, dar niciunul nu a reușit să identifice boala de care suferea. Ludovic a fost supus de trei ori procedurii sângerării, dar nici această metodă, foarte răspândită în epocă, nu a avut efect. La un moment dat i-au apărut niște erupții roșii pe piele și doctorii l-au diagnosticat cu rujeolă. Vestea a fost primită cu optimism, pentru că toți știau că regele suferise și în copilărie de această boală contagioasă și supraviețuise, deci se așteptau că infecția să nu îi cauzeze probleme nici de această dată.
Membrii familiei sale, în special Delfinul Ludovic, viitorul Ludovic al XVI-lea, și Maria Antoaneta, au fost rugați să se refugieze în cele mai îndepărtate apartamente de la palat, deoarece nu avuseseră boala și nu aveau imunitate, dar Madame du Barry a rămas alături de el. În scurt timp, erupțiile de pe piele s-au extins, iar medicii au început să se teamă pentru viața lui. În dimineața zilei de 1 mai a fost chemat arhiepiscopul Parisului, dar a fost ținut în antecamera pentru a nu-l alarma pe bolnav, pentru că la un moment dat părea că starea lui se îmbunătățește. Pe 3 mai, Ludovic cel Mult Iubit și-a studiat erupțiile cu multă atenție și s-a autodiagnosticat spunând: “Știu că nu am rujeolă, se pare că am variolă”. În acea noapte, a chemat-o pe Madame du Barry, i-a spus că boala este incurabilă și i-a impus să plece de la palat. Pe 7 mai, regele a cerut să vină duhovnicul care i-a dat ritualurile finale, iar pe 9 mai Ducele de Croy, unul dintre ultimii curteni care l-a văzut, a declarat că fața i se transformase, din cauza erupțiilor, într-o “mască de bronz”.
Ludovic al XV-lea, ajuns la vârsta de 64 de ani, a murit pe 10 mai 1774, la ora 4 după-amiaza. În acel moment Ducele de Bouillon, marele șambelan al Franței, a coborât în Salonul Oeil-de-Boeuf pentru a rosti celebra formulă: „Regele este mort, trăiască regele!”
La auzul acestor cuvinte, Ludovic al XVI-lea, care se afla într-o zonă îndepărtată a palatului, a scos un strigăt puternic de bucurie și s-a dus să-și întâmpine curtenii care veniseră să-l salute. Printre primii care i-au dat onorurile se afla contesa de Noailles, care i s-a adresat pentru întâia dată cu titlul „Majestate” și care va povesti că noul regele a exclamat: „Ce povară! Și nu am învățat nimic! Mi se pare că universul va cădea pe mine!” Tot ea a mărturisit că regina Maria Antoaneta ar fi oftat spunând: „Dumnezeule! Protejează-ne, suntem prea tineri să domnim.”
Domnia lui Ludovic al XV-lea a durat aproape 59 de ani și a fost a doua cea mai lungă din istoria Franței, depășită doar de cea predecesorului său, Regele Soare, care domnise timp de 72 de ani.
