“Tatăl lui Eminescu purta straie greceşti, ca preoţii (antereu în ciubuce, brâu de șal turcesc (chetalipă). L-am cunoscut pe la 1873 — 1874. Plecam împreună (de la Botoşani) la Cernăuţi; el – la Drogloaia (sora lui Eminescu, Aglaia, căsătorită în 1870 cu Ioan Drogli, profesor la Cernăuți), eu – la soţul meu.
Şi mama lui Eminescu umbla la Cernăuţi cu testemel pe cap şi cu rochie moldovenească (adică rochie întreagă şi brâu). Cu pălărie n-am văzut-o niciodată. O biată femeie necăjită! Odată venea de la Botoşani (în tren!) cu o curcă pentru Madame Drogli. Curca tocmai era să cadă cloşcă şi nu se arăta defel bucuroasă de aşa voiaj. Destul că Raluca era o fire blândă şi supusă. Dar şi soţul ei îi purta toată cinstea, îşi ziceau unul altuia “soro şi frate” şi “dumneaei şi dumnealui”. Modă turcească!)
Cât despre Ioan Drogli, era el nu-i vorbă om arătos, frumos la faţă, chipeş şi înalt, dar cam cu nasu-n nouri. De ce l-a luat Aglaia Eminovici (fiica mai mare a lui Gheorghe Eminovici)? Fiindcă Aglaia fusese la mănăstire, la Agafton, la o mătuşă a ei. Ca să scape de mănăstire, l-a acceptat pe Drogli. Cum spuneam, profesorul Drogli era cam grandoman. Se visa mereu în rândul aristocraţilor.
Într-o bună zi, ce-i plesneşte prin cap? Se dă la făcut vizite pe la boierime (Petrini, Cârstea), împreună cu Madame Drogli, cu echipaj, cu fecior în capră (un biet student hămesit), cu mănuși albe… Dar prea curând a slobozit nasu-n jos, fiindcă nimeni nu s-a aflat să le întoarcă vizita.
Mai frumoasa decât Aglaia, ba chiar foarte frumușică, era Henrieta Eminescu. Nu știu însă din ce pricină ajunsese oloagă, fiind paralizată de picioare. În cele din urmă se însănătoşise (cu doctorul Alexandru Ştefanovici), de mă miram cum umbla de bine.
Pe Eminescu, poetul, l-am cunoscut la Madame Drogli, la o cafea. A vorbit şi cu mine şi era foarte politicos. Se vedea numaidecât omul manierat şi de salon şi, mai ales, omul de rară atenţie şi bunătate. Se vedea însă şi poetul, fiindcă de la o vreme s-a ridicat dintre noi şi umbla de colo până colo, mut şi meditativ. Asta trebue să fi fost vreo doi ani înainte de moartea lui. Ştiu că fusese bolnav şi acu Aglaia Drogli îl cruţa foarte, conversând cu noi pe şoptite şi aruncându-şi ochii mereu înspre dânsul. Palid la faţă, cu părul ca pana corbului, Eminescu era nu numai straniu şi interesant, dar chiar — pot zice, cum ziceam şi atunci — frumos!”
*** Sofia Ştefanovici, Glasul Bucovinei, aprilie 1932
