
“Să salutăm cu reținută emoție ziua pelerinajului de mâine. După 37 de ani de la săvârșirea lui din viață, Eminescu va cunoaște pentru întâia dată entuziasmul care l-a întovărășit la locul de veci în ziua de sâmbătă, 17 iunie 1889. Cu ziua de mâine începe amurgul legendelor și scepticismul nostru își va ceda umbra aurorei rozalbe.
E o tristeță, oricum, să părăsim o coardă de pe care scoteam accente duioase ori de câte ori întâmplarea ne punea față-n față cu nefericita umbră a nerăzbunatului Luceafăr. E însă o tristeță care ne consolează, pe care am dori-o de a pururi apusă și pentru care vom mulțumi, în primul rând, comitetului care a orânduit pelerinajul și care ne va da cu o zi mai curând monumentul de atâta vreme râvnit al Sărmanului Dionis. Pentru că mulțimea ce va străbate mâine, pe sub teii bulevardelor, pe sub cădelnițele aromate ale inflorescențelor în țintirimul pașnic către teiul sacru ce-i adumbrește umbra pământească, se va reîntoarce din drumul de penitență cu alt suflet, de bună seamă, decât al însoțitorilor de acum 37 de ani.
Căci trebuie să spunem — și poate pentru noi, în primul rând, scrim aceste date de verificare — Eminescu a avut o înmormântare din cele mai frumoase. Nu pentru că Statul ar fi suportat cheltuelile, în măsura în care orice nepot de statuă binemerită magnifice funerarii naționale, nici pentru că primul ministru al țării de pe atunci, Lascăr Catargiu, sau prezidentul Academiei, Kogălniceanu, și Titu Maiorescu și atâtea alte ilustrități, însoțeau carul mortuar până la groapa de veci. Nu pentru aceasta.
Dar pentru că modestul car, îmbrăcat în negru și tras de doi cai numai, era urmat de o nenumărată mulțime ce înțesase cu două ore mai devreme și curtea, și biserica Sf. Gheorghe, și pentru că palida față a îndelung martirizatului poet abia se mai zărea din revărsarea de flori și de coroane și pentru că sfârșitul lui amuțise toate taberele și la căpătâiul lui toate inimile ritmau aceeași îndurerare și pentru că vorbirile au stors lacrimi, cum lăcrămi au stors mai cu seamă acordurile elegiace ale prietenului său, Bărcănescu, în melodia de efect „Mai un singur dor”.
Pe bună dreptate improvizase Grigore Ventura din amvonul bisericii: „Acel care zace înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor Românilor. Nici noi, conservatorii, nici junimiștii, nici liberalii n-au dreptul de a revendica pe Eminescu ca fiind numai al lor. În adevăr el a fost ziarist, a fost chiar dintre cei de frunte, dar laurii nepieritori nu i-a cules ca soldat al condeiului, ci ca poet”.
Dar dacă unanima recunoaștere care-i înfrățise pe toți la căpătâiul lui se accentuase de o dragoste peste puterile bietei inimi ce zăcea neputincioasă în fața atâtor efuziuni, de a doua zi chiar același spectacol al acelorași neînțelegeri care de 37 de ani nu izbutesc să facă – oficialitate și particulari – nimic pentru gloria reală a lui Eminescu.
Dacă în viață fiind a cunoscut chinurile mizeriei împletindu-se cu și mai asprele chinuri ale creației și dacă analele municipale vor rămânea veșnic pătate de acea ședință memorabilă a consilierilor din Botoșani care precupețeau lui Eminescu ajutorul pe motiv că „e prea mare pentru județ” — ipocrită perversitate care, sub aparențele unei filantropii atente, ascundea cea mai sălbatică stârpiciune sufletească — după moarte, cu toată spontana și omeneasca îndurerare a tuturor categoriilor sociale, nimic nu se făcea, timp de 37 de ani, pentru nefericita glorie a lui Eminescu.
Nici ediția critică, necum una de artă, nici monografia vieții și operei lui și nici monumentul unui stat care se împărtășește din azima inimii lui cu generozitate. Spectacolul listelor de subscripție rămase virgine s-a repetat de 37 de ani în continuu și, dacă ar fi fost să se mulțumească cu încurajările descurajante ale acestor contribuții, comitetul pelerinajului și al monumentului nu ne-ar fi dat niciodată nici grandioasa procesiune de mâine, nici nepieritorul bronz ce se plămădește pentru zile cât mai apropiate.
Iată de ce vorbeam de amurgul legendelor. Stăruința și dragostea acestui mănunchi de oameni vor clădi stanele de piatră ale tuturor nepăsărilor. Cei ce vor participa mâine la pelerinajul de la teiul sacru vor trebui să aducă cu dânșii o picătură din apa sfințită a entusismului unanim și din reculegerea de lângă dânsul în vecinătatea umbrei marelui poet, pe care ne-am deprins să-l invocăm la toate praznicele și apoi să-l dăm uitării, fiecare să aducă mai mult decât amintirea unui verb sonor și în cinstea celui pe care-l vor fi glorificat să pună îndemnul lor la fapta mănunchiului organizator, pentru că cu o zi mai devreme să se dea Bucureștilor singura statuă care să-l cinstească cu adevărat, bronzul celui mai ales și mai martir dintre fiii acestei țări.
Bucureștii trebuie răscumpărați din această rușine și în pelerinajul de mâine va fi stat toată pilda și tot începutul viitoarelor solemnități.
*** Perpessicius, Universul literar, iunie 1926