“Ralu, Raluca sau Raliţa Eminovici, pe adevăratul nume Rareşa, a fost a patra fiică a stolnicului Vasile Iuraşcu din Joldeşti şi a Paraschivei Donţu. (..)
Iurăşceştii erau de fel din Hotin, unde un strămoş s-ar fi fost aflând cândva pârcălab. Raluca era foarte mândră de străbunii ei, pe care-i pretindea boieri de rangul întâi. În vrajbele amicale ce se iscau pe această temă între soţi, Gheorghe Eminovici, om muşcător, consimţea liniştit, dar îşi dădea cu părerea ironic că, la o adică, Donţu fusese şi mai boier decât Iurăşceştii.
Donţu era un rus de pripas prin Moldova, Alexa Potloff, tată al Paraschivei Iuraşcu, mama Ralucăi. Muscal sau cazac, se credea că era refugiat din motive politice. Se aşezase pe malul Siretului nu departe de satul Sarafineşti, într-un loc numit şi azi “Vadul Donţului” şi trăia ţărăneşte cu o ţiitoare, Catrina, fata ţăranului Ion Buhnescu.
Fata, care mai apoi a murit de holeră, era bunica Raliţei. Donţu o dăduse după stolnicul Vasile Iuraşcu şi lumea era de părere că rusul, bogat, îl umpluse de bani pe ginere. Potloff era cult, vorbea nemţeşte, franţuzeşte şi leşeşte.
Mama poetului îl văzuse sau i se povestise de el. Purta barbă şi plete, era alb ca iarna de bătrân. Vara, şedea numai în cămaşă de borangic la umbra unui plop, pe malul Siretului, în apropierea prisăcii lui, cu care se îndeletnicea…”
Criticul George Călinescu, autorul rândurilor de mai sus, a publicat în 1932, în revista „Viața românească”, lista zestei pe care Raluca Eminovici a primit-o de la stolnicul Iuraşcu, tatăl ei, cu prilejul căsătoriei cu căminarul Gheorghe Eminovici:
“Isvodul zestrei ce dau fiicei mele, Ralu, cu blagoslovenie şi sănătate. Din anul 1840, mai, 26:
Una icoană Maica Domnului, ferecată în argint, una candelă tij de argint, patru inele cu diamant, una pereche cercei cu mărgean, un fermual, două braţele de aur, una pereche de cercei cu coletul lor, una alesidă de aur, 12 linguri, 12 cuţite, 12 furculiţe, 12 linguriţe, 1 lingură mare, un paneraş lucrat în aur, una ladă mare.
Șase tingiri de aramă, două tablale de Lipţca, 6 sfeşnice, un lighian, un ibric de alamă, un salop de atlas, 7 rochii de mătase, 1 rochie de alibet, 8 straie de cât, 2 măsuţe de cărţi, 3 tacâmuri de masă, pânză de fabrică, 4 tacâmuri, pânză de casă, 24 bucăţi cămăşi şi fuste, 4 bucăţi scorţuri, 2 scrinuri, 2 saltele, 2 oghealuri, 3 rânduri prostiri.
Opt perine cu trei rânduri de feţe, 3 capeli, 7 şaluri şi unul turcesc, 2 mândiri de lână, 8 prosoape, 1 gardirop, 10 perechi scarpe de tot soiul, 12 perechi colţuri, sticlării şi farfurii.
Bani în numărătoare înaintea cununiei – 1500.
Bani în numărătoare în ziua cununiei la 29 iunie anul 1840 – rest 1500.
Adică în bani – 3000 (galbeni) şi zestre în haine şi obiecte – 576.
(ss) Stolnicul Jurasc
Întocmai am primit:
(ss) Gheorghe Eminovici
Ralu Eminovici
Alesida de aur despre care pomeneşte foaia de zestre fusese a Paraschivei Iuraşcu, căreia i-o dăruise la venirea ruşilor, în 1828, un general de intendenţă, Jeltuhin.
Un portret în ulei din anul nunţii, 1840, ne-o înfăţişează pe Raluca cu alesida de aur masiv învârtită de trei ori în jurul gâtului. E o femeie tânără (se născuse în 1816), cu trăsăturile nobile, fin conturate, cu ochi întunecaţi şi gură senzuală, neted tăiată, totul într-o faţă slabă, oblongă, de o blândeţe suavă, imperceptibil zâmbitoare. Spre bătrâneţe însă se accentuează masivitatea stâncoasă a feţei, eminesciana buză groasă care, dacă la poet dă acea astrală adulmecare în infinit, la femei (Raluca, Henrieta) este de o supărătoare, androgină ambiguitate de eunuc.
Raluca poartă în portret părul împărţit cu romantică eleganţă în două zone netede şi un veşmânt somptuos de atlas sau velur, lăsând umerii goi străjuiţi de dantele ale cărei cute largi, ca în picturile Renaşterii, se lasă de pe piept şi de pe mâneci în raze centripete spre talie pentru a se desface probabil în jos într-o unduitoare, rotată crinolină.
Mâinile sale albe sunt împreunate spre a expune inelele cu pietre mari prevăzute în foaia de zestre. De statură era mică, dar robustă. Umbla tăcută prin casă, cu un aer de resemnare.
Ochii negri aveau o orientare îndepărtată, visătoare, iar colţul gurii, un zâmbet dureros. Era plină de bunătate, statornică în iubire, ca şi în ură, şi, ca mai toate fiinţele slabe şi pasive, cu ieşiri uneori de sarcasm.
Existenţa Ralucăi Eminovici s-a scurs, fără îndoială, obscură şi trudită, într-o casă plină de copii, cu grija continuă pentru ei, într-o hărnicie necesară pentru a menţine o familie aşa de numeroasă.
La desele supărări ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici şi a pedagogiei lui dure, s-a adăugat moartea unora din copii şi mai ales a celor doi mai mari, Şerban şi Iorgu, morţi aproape unul după altul.
Aceasta trebuie să fie şi pricina bolii ei (cancerul) şi a morţii întâmplate pe 15 august 1876, la vârsta de 60 de ani, la scurt timp după moartea băiatului mai mare, Şerban.
Copiii o iubeau mai mult decât pe tată, pentru că, blândă şi miloasă, îi apăra şi îi ascundea de vajnica mânie pedagogică a acestuia.
Mama poetului a fost înmormântată lângă bisericuţa din Ipoteşti, sub ferestrele ei, după cum arată inscripţia: “Colea zac rămăşiţele robilor lui Dumnezeu Gheorghe şi Raliţa Eminovici, în somnul cel de veci”. Tot aici avea să fie înmormântat și Gheorghe Eminovici, care s-a stins opt ani mai târziu, pe 9 ianuarie 1884.
Câţiva salcâmi umbreau mormântul şi uşa bisericuţei, biserică de lemn văruită pe dinafară, pleoştită şi cu ochiuri mici de fereastră ca orice casă de ţară.
„O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu…”
Unsprezece copii au avut Raluca și Gheorghe Eminovici. Toți s-au stins aproape unul după altul. Cel mai mare, Șerban, medicinist la Viena şi Berlin, dădea semne de alienaţie mintală, a devenit tuberculos şi a murit la 33 de ani. Nicolae a studiat dreptul și s-a sinucis la 41 de ani. George a murit la 29 de ani, tot prin sinucidere, după cum credea Caragiale, sau de ftizie pulmonară, după alţii cercetători. Ilie, medicinist din şcoala lui Carol Davila, s-a stins în urma unei infecţii cu tifos, contractate în exerciţiul profesiei sale. Sora Aglaea, căsătorită u profesorul Ioan Drogli, a murit în urma bolii lui Basedow, iar Harieta a fost atinsă de o paralizie infantilă cu atrofia membrelor inferioare, care a lăsat-o infirmă la vârsta de 5 ani, ceea ce nu a împiedicat-o însă să-l îngrijeacă pe Eminescu. Despre Harieta se găsesc multe pagini frumoase în romanul „Luceafărul” al lui Cezar Petrescu. Doar cel mai mic dintre frați, Matei, ofiţer în armata română, a avut urmași.
Surorile Ruxandra și Maria au murit înainte de a ajunge la vârsta școlară.
*** G. Călinescu, Raluca Eminovici și copiii, Viaţa Românească, 1932 (extras din „Viaţa lui Mihai Eminescu”, în curs de apariție la Editura “Cultura Naţională” în acel moment)
