În studiul biografic despre viața lui Mihai Eminescu apărut la Editura Fundațiilor Regale, George Călinescu oferea cititorilor câteva informații despre Matei Eminovici, singurul frate al poetului care a trăit până la vârsta bătrâneții.
Născut pe 16 noiembrie 1856, cel de-al zecelea copil al Ralucăi și al căminarului Gheorghe Eminovici din Ipotești a studiat la Institutul Politehnic din Praga, s-a înscris pe 20 octombrie 1872 la Şcoala de ofiţeri din Iaşi, absolvind-o în iulie 1876 cu gradul de sublocotenent, după care a activat în diferite regimente de dorobanţi. A participat apoi la campania 1877- 1878 cu Regimentul 4 de linie, unde era comandant de pluton, afirmându-se în luptele de la Plevna și Smârdan și fiind decorat cu înalte distincţii româneşti şi ruse. Avansat locotenent în 1880 și căpitan în 1886, a părăsit ulterior cariera militară și a locuit mult timp la Turnu Severin. În 1924, s-a stabilit cu cea de-a treia soţie, Silvia Maieru, la Bistriţa, unde a şi murit pe 12 decembrie 1929.
Fratele lui Eminescu a avut cinci copii: Victor, Lelia, Ecaterina, Hanibal și Gheorghe, cel din urmă fiind autor al unor monografii istorice despre Napoleon I și Revoluția Franceză.
Scriitorul și gazetarul Liviu Bratoloveanu (1912 – 1983), care l-a cunoscut pe Matei Eminovici pe vremea când era copil, la Turnu Severin, ne-a lăsat câteva mărturii nu tocmai măgulitoare, dar valoroase pentru istoria literară:
“Pe Matei Eminovici, căpitan în retragere cu ultimul domiciliu cunoscut în Turnu Severin, l-am cunoscut la o vârstă când nu luasem încă act de opera poetului. Preocupările mele din acea vreme erau îndreptate mai ales asupra șotronului și a jocului de bile, așa că “fratele poetului”, sau “căpitanul”, sau “domnul administrator”, cum îl numeau vecinii din cartier, era pentru noi un bătrân “ursuz” și “cam într-o doagă”, care ne amenința fioros cu bastonul sau ne reclama părinților pentru fiecare trăznaie ce-i tulbura liniștea.
Totuși, cu toată firea lui închisă de om irascibil, un sentiment de amiciție puerilă pe care nici acum nu pot să mi-l explic îmi atrăgea hipnotic luarea aminte spre el. De câte ori închid ochii și încerc să mi-l amintesc, parcă văd răsărind din negura timpului, un om cam la
60 de ani, înalt, dar nu prea voinic, totuși bine proporționat, bine legat, cu o privire posac-indiferentă, cu o mustață groasă, lungă, căruntă, răsucită ostentativ în sus, îmbrăcat în niște haine de un maron închis, adus puțin de spate și totuși țeapăn în atitudinea-i de fost militar, pe cap cu o pălărie tare, a cărui culoare nu mi-o mai amintesc, strecurându-se nebăgat în seamă printre țăranii care veneau cu carele la târg sau pășind agale pe bulevardul ce ducea spre grădina publică a orașului.
Un astfel de om ar părea de la întâia vedere un mizantrop, dar nu acesta, credem, era adevărul, el era numai un singuratic. Nu vorbea cu nimeni. Evita pe cât putea societatea și privirilor iscoditoare ale vecinilor din cartier le răspundea cu un rânjet plin de dispreț. Singurul om cu care trăia în raporturi de bună vecinătate era tatăl meu, își făceau reciproc vizite și se întrețineau despre lucruri pe care mintea mea nu a putut să le înregistreze.
Țin minte că odată ne deschisese foarte furios ușa pentru a se plânge tatălui meu de ultima poznă pe care i-o făcusem. Casele noastre fiind lipite una în spatele celeilalte (deși pe străzi cu intrări diferite), îmi făcusem prostul obicei de-a arunca sistematic cu pietre în curtea vecinului. Ultima dată când a izbutit să dea în sfârșit de rostul acelui bombardament misterios era într-o după amiază toridă de vară. Mă urcasem, neastâmpărat cum eram, pe acoperișul casei și de-acolo, pitit pe după cotul înalt de cărămidă, îl terorizam cu rafala bolovanilor, care pe învelitoarea de țiglă făcea un zgomot infernal lesne de închipuit.
Cum era și de așteptat, atentatul meu la liniștea vecinului s-a soldat cu o mică urechială. Corecția mi-a fost administrată pe loc, adică îndată ce am descins de pe casă, sub privirea plină de satisfacție a “căpcăunului”.
Nimeni n-ar putea spune ce anume îl făcuse pe Matei Eminovici să se stabilească la Turnu Severin, însă e de presupus (și cred că numai acesta poate fi adevărul) că alegerea orașului era în strânsă legătură cu postul de administrator pe care, după spusele tatălui meu, îl avea la moșia unui mare latifundiar”, Vernescu. Moșia era situată cam la 60 de kilometri depărtare de capitala județului Mehedinți, în comuna Glogova, pe linia de intersecție Strehaia-Baia de Aramă. Postul acesta l-ar fi deținut până la sfârșitul veacului trecut și câțiva ani mai încoace, însă din motive pe care nu le cunoaștem, l-a cedat unui oarecare Alexandru Florescu. El s-a stabilit definitiv la Turnu Severin, unde trăia din pensia-i de fost militar.
Fiind căsătorit, își împărțea viața între măruntele nevoi zilnice ale căminului și micile plimbări matinale pe care le făcea de unul singur în grădina publică, pe marginea Dunării sau în parcul din mijlocul orașului. Era văzut adesea stând de vorbă cu câte un țăran și foarte rar cu un bătrân țigan potcovar, care își avea instalată potcovăria peste drum de casa lui. Cu acesta din urmă discuția degenera repede în ceartă. Matei Eminovici era furios pe țigan că-i tulbura liniștea, că țăranii care veneau cu animalele la potcovit dejugau boii chiar până în fața casei lui și-i umpleau trotuarul de coceni și bălegar. Deși bătuse numeroase jalbe pe la autoritățile civile ale orașului, în care arăta neajunsurile ce le avea de întâmpinat de pe urma potcovarului, totuși șandramaua țiganului a rămas tot acolo, pe strada General Manu, lipită de casa unui anume Vasile Răducănescu.
Așezată în inima orașului, șandramaua a fost dărâmată mai anii trecuți din ordinul serviciului sanitar, astfel că plângerii căpitanului Eminovici nu i s-a dat curs decât foarte târziu, când acesta era mort de mult și nici o supărare nu-i mai tulbura liniștea.
Asupra atitudinii sale față de autorul “Luceafărului” există controverse. După întâia ediție de poezii postume apărută sub îngrijirea sa și însoțită de o scurtă prefață, ar reieși că Matei Eminovici nutrea față de fratele său sentimente din cele mai bune. Era conștient de geniul lui ca poet (având în vedere tocmai faptul publicării acelei ediții) și chiar se simțea măgulit când cineva îi pomenea numele.
După informațiile pe care le avem și care ne-au fost confirmate și de alte persoane decât tatăl meu, ar reieși că aceste sentimente nu erau chiar atât de favorabile memoriei poetului, ci dimpotrivă. Se simțea stânjenit și socotea pe fratele său ca pe o “rușine” a familiei. Pentru a elucida această din urmă controversă, singura care ni se pare cea mai aproape de adevăr, vom povesti mai jos o scenă petrecută cu o lună sau două înainte de intrarea României în celălalt război.
Venind odată în prăvălia tatălui meu (menționez, în treacăt, că se bucura de un credit nelimitat pe care foarte rar îl folosea) să târguiască ceva de-ale băcăniei, întâlnise acolo un gazetar local care discuta ceva la o masă cu câțiva prieteni.
La apariția căpitanului Matei Eminovici (apariție altfel destul de rară, dat fiind faptul că majoritatea cumpărăturilor necesare unui menaj le făcea nevastă-sa), ziaristul s-a ridicat în picioare și l-a poftit pe un ton plin de respect la masă.
– Nu beau! i-ar fi răspuns acesta foarte răstit. Invitația dumitale nu-mi face nici plăcere și nici nu mă cinstește.
Fiind cu chef și nevoind să cedeze dorinței de a bea împreună un pahar cu vin, ziaristul, care se dovedise a fi și un obscur poet, a stăruit în rugăminte și chiar l-a silit să ia loc.
– Așa, de un hatâr, i-a zis. Dacă nu de dragul ochilor mei sau al prietenilor de la masă, cel puțin să cinstim memoria ilustrului dumitale frate.
– Care frate?, s-a încruntat Eminovici, roșu la față de mânie și cu o privire din cele mai dușmănoase.
– Ei, asta-i acum!… Fratele dumitale, poetul.
– Nu știu, eu n-am nici un frate poet! a murmurat căpitanul, cu un glas în care tremura o undă de ascunsă amărăciune.
– Păi bine, domnule Matei, s-a repezit oarecum derutat ziaristul, dar Mihai Eminescu cine-i atunci, nu-i fratele dumitale?
– Acela-i un om care n-a fost de nimic bun în viață. S-a ținut ca și dumneata de prostii și ne-a făcut neamul de râs.
Sau altă scenă, la fel de interesantă și la fel de caracteristică, petrecută în localul primăriei. Pe atunci primar era un reputat doctor internist, anume Gruescu, om gospodar și cu mult spirit de înțelegere față de nevoile comunei, poate cel mai destoinic primar din câți a avut Severinul.
Împins de cine știe ce nevoi, căpitanul Eminovici venise să introducă o petiție și aștepta tăcut, afară, pe sala cabinetului, să-i vină rândul la audiență. Nu se știe prin ce împrejurare, primarul a fost informat de vizita pe care voia să i-o facă Eminovici.
S-a ridicat foarte îndatoritor de la birou și, deschizând ușa cabinetului, l-a poftit pe căpitan să intre.
– Mulțumesc, dar nu-i rândul meu! Sunt alții care au venit înaintea mea aici și datoria dumitale este să respecți dreptul de întâietate al cetățenilor.
Contrariat de atitudinea net ostilă a ciudatului personaj, primarul a încercat să glumească motivând că favorul nu i se adresează lui personal, ci… poetului a cărui operă o cunoștea pe de rost.
– Dumitale îți arde de glumă, domnule primar! Eu nu am venit aici ca frate al nebunului de care îmi vorbești, ci ca un cetățean pe care ai datoria să-l satisfaci fără a-i face concesii.
Evident, față de un asemenea neașteptat afront, primarul nu a mai stăruit. Ce-o fi gândit căpitanul Eminovici în acel moment, n-am putea ști. Dar e de presupus că faima fratelui său care se răsfrângea indirect și asupra lui ajunsese să-l predispună cu timpul la o stare de permanentă irascibilitate, manifestată ori de câte ori cineva pomenea în discuție numele poetului.
Îmi dau seama că prezența acelei întâi ediții de postume aflată în biblioteca Academiei Române e în flagrantă contrazicere cu spusele de mai sus, dar ținând seamă de faptul că Matei Eminovici, cu toată evidenta lui probitate de caracter, era un om avid de bani, aș îndrăzni să sugerez (și bineînțeles în măsura în care sugestia mea ar putea interesa într-un fel sau altul istoria literară), că el nu a tipărit această ediție din respect față de memoria și geniul fratelui său, ci din egoiste interese materiale.
Fiindcă nu-i exclus ca un asemenea om, punguit din cale afară și persecutat de ideea de-a agonisi cât mai mult, să se fi gândit că tipărirea poeziilor fratelui său și interzicerea de-a se scoate vreo altă ediție fără prealabila lui învoire reprezintă cât de cât o sursă de venituri în plus… În intenția noastră nu este, firește, de a-l prezenta pe Matei Eminovici drept un meschin, dar ideea (negustorească, desigur) de a exploata opera poetică inedită sau răspândită prin diferitele reviste și ziare la care a colaborat Eminescu se integrează în mod firesc în ansamblul anumitelor sale deprinderi de “căpcăun”.
Un fapt care ar veni în sprijinul afirmației noastre și care a contribuit să se ridice mai înalt zidul ostilităților dintre el și vecinii din cartier, învăluindu-l definitiv într-o întunecată aureolă și sporindu-i reputația de om într-o doagă este următorul: Intrigat de faptul că unii dintre acei ani din preajma lui 1907 era din ce în ce mai secetos și amenința să compromită întreaga recoltă de pe moșia pe care o administra, manifesta deja de o vreme semne de nervozitate și decrepitudine morală, comune cu nebunia.
Sosit într-o dimineață, pe neașteptate, cu trăsura, de la țară, spusese vizitiului să se întoarcă la moșie și să revină peste o săptămână să-l ia. Contrar obiceiului lui de până atunci, ca oridecâte ori venea la oraș să facă tatălui meu o vizită de rigoare pentru a se informa de ce s-a mai petrecut nou în lipsa lui, s-a încuiat în casă (după ce zăvorise poarta bătând-o în cuie) și timp de două zile n-a mai dat nici un semn de viață.
A treia zi dimineața (era într-o duminică), tatăl meu și cu el toți ai casei, ne-am trezit alarmați de zgomotul unor focuri de armă trase în curtea vecinului. Neștiind ce rost aveau acele împușcături din senin, dar bănuind că s-a petrecut cumva vreo nenorocire (mai ales că nevastă-sa nu-l putea supraveghea, fiind dusă la moșie), tatăl meu s-a îmbrăcat în grabă și a dat fuga să vadă ce s-a întâmplat.
Găsind însă poarta bătută în cuie, a încercat s-o forțeze, dar efortul i-a fost zadanic. Atunci, din ce în ce mai intrigat, și-a aruncat privirea în curte prin despărțitura a două scânduri și l-a văzut pe vecinul nostru desculț și numai în cămașă de noapte, stând abătut pe-o buturugă joasă de lemn, cu capul în mâini. L-a strigat. A bătut cu pumnii în poartă. L-a rugat să-i deschidă.
Când în sfârșit, după multe și stăruitoare rugăminți, s-a decis să ridice fruntea, a privit cu mirare în jur, pe urmă s-a apropiat de poartă și a încercat să-l liniștească pe un ton cât se poate de natural.
– Nu-i nimic, nene Bratolovene (așa obișnuia să-i spună), nu-ți face dumneata grijă din pricina mea. Am fost puțin cam necăjit și am tras a supărare cu pușca în Dumnezeu că nu se îndură să ne trimită pic de ploaie.
Cum era și de așteptat, întâmplarea cu focurile de armă a stârnit o vie discuție printre vecini. Făcând imprudența s-o povestească unui mușteriu, întâmplarea relatată de tatăl meu a făcut repede ocol mahalalei și până a doua zi seara se lățise în tot târgul. De atunci, firește, Matei Eminovici nu era numai “fratele poetului”, sau “căpitanul”, sau “domnul administrator”, ci era pur și simplu “omul care a tras cu pușca în Dumnezeu”.
Ca viață de interior, iubea liniștea și curățenia. Casa și în special odaia de culcare erau exemplu de ceea ce numim o perfectă ordine gospodărească. Țin minte că de câte ori îi treceam pragul, trebuia să-mi șterg atent și îndelung picioarele pe un preș dublu așezat anume la intrare, pentru a nu-i murdări covoarele. În privința asta aș putea spune că era un maniac al ordinei, al curățeniei, al disciplinei. Uneori era văzut ajutând la deretecatul odăilor, ștergând praful de pe mobile sau bătând împreună cu nevastă-sa covoarele din casă. Cărți sau vreo cât de mică bibliotecă, nu avea. Rețin și acum amănuntul nu pentru că m-ar fi interesat într-un fel oarecare (fiindcă eram abia în pragul întâiului an școlar ca să fi cunoscut pasiunea cititului), dar pentru că îmi plăceau cărțile cu poze și eram dornic să le răsfoiesc.
În lipsă însă de asemenea cărți, îmi pierdeam timpii răsfoind un album așezat pe un scrin vechi de lemn cafeniu, sub o enormă pendulă cu greutăți. Deși nu prea vedea cu ochi buni că-i scotoceam prin suvenirurile din album, totuși față de tatăl meu se ferea să-mi strice această nevinovată plăcere. Era un album mare, roșcat, din piele de bivol, cu colțurile armate în paftale de tinichea nichelată, plin de fotografii și cărți poștale ilustrate. Ce s-o fi ales din acel album, pe ce mâini o fi încăput după moartea soților Eminovici – mister!
Bănuiesc însă că pe lângă multe poze și vederi trimise din orașele pe unde avea rude sau prieteni conținea și multe fotografii de-ale familiei, care azi ar fi foarte utile istoriei literare. Un singur lucru, un singur regret îmi întunecă bucuria de-a fi trăit în preajma lui Matei Eminovici.
Regretul că cei care l-au cunoscut mai bine aproape nu s-au gândit niciodată să folosească prilejul de a culege date sau documente în legătură cu Mihai Eminescu, probabil nici nu aveau interes să o facă; și cei care totuși aveau interes (mă gândesc la dascălii și la toți intelectualii de elită ai orașului) au lăsat să le scape unica și desigur cea mai bogată sursă de informații ce ar fi contribuit la lărgirea cunoștințelor privind viața și opera celui mai mare poet al nostru”.
*** Liviu Bratoloveanu, Vremea, 12 martie 1944
