Anghel Saligny, marele inginer al României moderne

Anghel Saligny a venit pe lume pe 19 aprilie 1854, în comuna Șerbănești din județul Galați. Tatăl său, Alfred Rudolf de Saligny, provenea dintr-o familie franceză, iar mama era de origine poloneză. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny, care a devenit membru corespondent al Academiei Române, și o soră, Sofia, care a urmat, ca și Anghel Saligny, liceul la Potsdam.
Viitorul inginer a făcut primele clase de școală la pensionul de copii din Focșani, înființat chiar de tatăl său, care era pedagog, și a urmat studiile secundare la gimnaziul din oraș, fiind înscris apoi la liceu în Germania. Inițial atras de astronomie, Saligny a frecventat prelegerile Universității din Berlin, dar în 1870 s-a înscris la cursurile de inginerie de la Școala Tehnică Superioară Charlottenburg.

Revenit în țară, tânărul a proiectat liniile ferate Adjud – Târgu Ocna, realizând primele poduri combinate din România. În această perioadă s-a căsătorit cu Tereza Kohna, cu care a avut trei copii: Eugenia, Mihail şi Sofia.
Între 1884 – 1889, inginerul a lucrat la construcția docurilor și antrepozitelor de la Galați și Brăila, folosind, pentru prima dată în lume, betonul armat în construcția silozurilor, la Brăila, în 1888, și la Galați, un an mai târziu. Silozurile proiectate și executate sub îndrumarea lui puteau depozita peste 25.000 de tone de cereale.
Cea mai importantă lucrare a inginerului este proiectarea, în 1888, și construcția, între 1890 și 1895, a podului peste Dunăre de la Cernavodă, care era, la acel moment, cel mai lung din Europa și printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume.

Lucrările au început pe 21 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, și au fost finalizate după numai cinci ani. Podul a fost inaugurat pe 14 septembrie 1895, în prezența familiei regale și a unei entuziaste asistențe, primind numele suveranului.

Cu acest prilej, “în faţa uriaşului nostru pod” pe care îl priveşte ca pe “cheia de aur a unui viitor strălucit”, Carol I spune în discursul său: “De azi înainte nimic nu mai desparte România din stânga Dunării de Dobrogea, pe care, prin vitejia ostaşilor noştri din războiul de la 1877, am împreunat-o din nou cu patria mamă. Astfel vom putea da acestei provincii şi porturilor ei de pe ţărmul mării toată îngrijirea Noastră, spre a lor dezvoltare şi propăşire. Aruncăm acum o privire mai departe pe mare, pe această nemărginită cale de apă, unde se încrucişează nenumăratele drumuri ale mişcării întregii lumi, care răspândesc bogăţiile asupra naţiunilor. Prin portul de la Constanţa, podul peste Dunăre ne deschide această cale largă, care va spori într-un mod neaşteptat relaţiile noastre comerciale şi va asigura dezvoltarea noastră maritimă”.

Revista Natura din 1933 consemnează o amintire despre Anghel Saligny redată de G. G. Longinescu: “O știu de la marele Petru Poni. Fusese propus Anghel Saligny ca membru activ al Academiei Române. Înainte de votare, unii și alții căutau să-i micșoreze meritele.

“Spuneți ce-a scris Saligny și pe urmă… să-l votăm”. Se părea că obiecțiunea era temeinică. Au făcut membrii Academiei Române înainte de votare o plimbare pe Dunăre. Aproape de Cernavodă, povestea Petru Poni, eram toți pe punte. Deodată începu să se zărească o dantelă uriașă înălțată de-a curmezișul Dunării. Era Podul Carol I. “Iată ce a scris Saligny”, am spus atunci Poni. Saligny a scris în oțel și beton armat. La întoarcere, alegerea lui Anghel Saligny a fost votată în unanimitate”.

Între anii 1889 și 1909, Saligny a coordonat lucrările de amenajare ale portului Constanța și a proiectat silozurile de cereale și stația de petrol. Într-un omagiu publicat de Universul literar în anul 1930, Const. A. Dissescu aduce completări biolgrafiei marelui inginer: “Încă din 1905 i se încredințează Direcțiunea serviciului Hidraulic, apoi Direcțiunea Navigațiunii fluviale române, iar mai târziu Inspectoratul general al Porturilor și Administrațiunea Lacurilor. În 1908, se creează Direcțiunea Generală a Porturilor și Căilor de Comunicație pe apă. Saligny este numit în fruntea ei. O alegere mai fericită nici că se putea face.

Prezența lui Saligny la conducerea tuturor acestor însemnate instituțiuni s-a manifestat — ca și la căile ferate — prin numeroase lucrări și îmbunătățiri, iar șirul înfăptuirilor practice se deapănă mai departe. Construiește noul port al Giurgiului, îmbunătățește și mărește toate porturile dunărene, modernizează șantierul naval de la Turnu-Severin, punctează întreg fluviul cu semnale luminoase indicând calea navigabilă, extinde navigația maritimă până în Marea Mediterană și asigură debușeul producțiilor și fâlfâirea tricolorului în țări ce abia ne cunoșteau. Era cea mai pozitivă operă de propagandă făcută de un bun român.

În 1910, trece la Ministerul de Agricultură unde, conducând Direcția Generală a îmbunătățirilor financiare, începe studiul irigațiilor și al amenajării regiunilor inundabile ale Dunării. Proiectele sale au rămas în picioare până astăzi și ele au format punctul de plecare al lucrărilor pornite cu multă pricepere azi de succesorii săi.

Apropierea războiului îl reclamă la Direcțiunea Generală a Munițiilor, unde avu sub ordinele sale Pirotehnile, Pulberăriile și Arsenalele armatei; îndatoririle către țară erau îndeplinite acum de Saligny sub o altă formă: aceea a ostașului. În 1916, este trimis în misiune în Rusia, având în sarcina sa transportarea și păzirea tezaurului nostru. Greutățile din zilele acelea nu au putut forma o piedică pentru un om de talia lui Saligny.

A avut cu foarte multe de luptat, dar a învins totul. Furia bolșevicilor era să-i fie fatală însă, și numai cu multă anevoință a reușit să se sustragă ei. Reîntors la Iași, continuă să lucreze în nenumărate comisii tehnice, unde cunoștințele și priceperea sa erau indispensabile. Pentru nevoile tehnice ale armatei din zilele acelea, Saligny a fost omul providențial.

După război, Saligny ajunge Ministrual lucrărilor publice, calitate în care începe opera de refacere a grelelor pierderi suferite de țară. În 1919, se retrage și de atunci n-a mai participat la viața publică. Vârsta și mai ales oboseala i-ar fi dat dreptul la liniște și odihnă. Saligny însă nu putea sta locului.

Nenumărate bănci și societăți îl reclamau în consiliile lor și aci el a avut ocazia să-și manifeste odată mai mult toate calitățile sale. Dar activitatea lui Saligny mai are și o altă latură: aceea didactică. Din 1884, el este numit profesor la Școala Politehnică, unde ocupă până în 1915 catedra de Poduri. Treizeci de serii de ingineri au trecut pe sub ochii lui Saligny și profesorul destoinic a știut să-i ridice pe toți la înălțimea azi unanim recunoscută a Corpului nostru tehnic. Organizarea și prestigiul acestui corp sunt în cea mai mare parte opera lui.

 

“Gazeta Matematică“, una din cele mai de seamă publicațiuni de specialitate de la noi din țară, a avut în Saligny nu numai un sprijinitor puternic, dar mai ales un colaborator asiduu și de mare valoare. El a știut să creeze printre studenții săi un accentuat curent spre cercetări, spre muncă și spre împlinirea datoriei.

Pentru însemnatele sale merite, Academia Română l-a ales în 1897 membru activ, iar în 1907 l-a proclamat președinte al ei. Această cinste a venit ca o încoronare a realizărilor marelui inginer și ea a format răsplata cea mai de preț ce s-a oferit lui Saligny. De altfel, însuși Regele Carol a mărturisit-o: “Saligny a fost una din gloriile domniei mele!”

Inginerul s-a stins din viață pe 17 iunie 1925, la București, la vârsta de 71 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Sfânta Vineri, alături de fiica sa, Eugenia, care murise cu doi ani înainte. Ceremoniile s-au desfășurat pe 19 iunie 1925 și au avut rang de funeralii naţionale, fiind prezenți Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și premierul Ion I. C. Brătianu.