Anghel Saligny, marele inginer al României moderne

Anghel Saligny s-a născut pe 19 aprilie 1854, în comuna Șerbănești, din județul Galați. Tatăl său, Alfred Rudolf de Saligny, provenea dintr-o familie franceză, iar mama era de origine poloneză. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny, care a devenit membru corespondent al Academiei Române, și o soră, Sofia Saligny, care va urma, ca și inginerul Anghel Saligny, liceul la Potsdam.
Anghel a făcut primele clase de școală la pensionul de copii din Focșani, înființat chiar de tatăl său, pedagogul Alfred Saligny și a urmat studiile secundare la gimnaziul din oraș, fiind înscris apoi la liceu în Germania. Inițial atras de astronomie, Saligny a frecventat cursurile Universității din Berlin, dar în 1870 s-a înscris la cursurile de inginerie de la Școala Tehnică Superioară Charlottenburg.

Revenit în țară, tânărul a proiectat liniile ferate Adjud – Târgu Ocna, realizând primele poduri combinate din România. În această perioadă s-a căsătorit cu Tereza Kohna cu care va avea trei copii: Eugenia, Mihail şi Sofia.
Între 1884 – 1889 inginerul a lucrat la construcția docurilor și antrepozitelor de la Galați și Brăila, folosind, pentru prima dată în lume, betonul armat în construcția silozurilor, la Brăila, în 1888 și la Galați, un an mai târziu. Silozurile proiectate și executate sub îndrumarea lui puteau depozita peste 25.000 de tone de cereale.
Cea mai importantă lucrare a inginerului este proiectarea, în 1888, și construcția, între 1890 și 1895, a podului peste Dunăre de la Cernavodă, care era, la acel moment, cel mai lung din Europa și printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume.

Lucrările au început pe 21 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, și au fost finalizate după numai cinci ani. Podul a fost inaugurat pe 14 septembrie 1895, în prezența familiei regale și a unei entuziaste asistențe, primind numele suveranului.

Cu acest prilej, “în faţa uriaşului nostru pod” pe care îl priveşte ca pe “cheia de aur a unui viitor strălucit”, Carol I spune în discursul său: “De azi înainte nimic nu va mai desparte România din stânga Dunării de Dobrogea, pe care, prin vitejia ostaşilor noştri din războiul de la 1877, am împreunat-o din nou cu patria mamă. Astfel vom putea da acestei provincii şi porturilor ei de pe ţărmul mării toată îngrijirea Noastră, spre a lor dezvoltare şi propăşire. Aruncăm acum o privire mai departe pe mare, pe această nemărginită cale de apă, unde se încrucişează nenumăratele drumuri ale mişcării întregii lumi, care răspândesc bogăţiile asupra naţiunilor. Prin portul de la Constanţa, podul peste Dunăre ne deschide această cale largă, care va spori într-un mod neaşteptat relaţiile noastre comerciale şi va asigura dezvoltarea noastră maritimă”.

Revista Natura din 1933 consemnează o amintire despre Anghel Saligny redată de G.G. Longinescu: “O știu de la marele Petru Poni. Fusese propus Anghel Saligny ca membru activ al Academiei Române. Înainte de votare, unii și alții căutau să-i micșoreze meritele. Spuneți ce-a scris Saligny și pe urmă să-l votăm. Se părea că obiecțiunea era temeinică. Au făcut membrii Academiei Române înainte de votare o plimbare pe Dunăre. Aproape de Cernavodă, îmi povestea Petru Poni, eram toți pe punte. Deodată începu să se zărească o dantelă uriașă înălțată de-a curmezișul Dunării. Era Podul Carol I. Iată ce a scris Saligny, le-am spus atunci, îmi povestea Petru Poni. Saligny a scris în oțel și beton armat. La întoarcere, alegerea lui Anghel Saligny a fost votată în unanimitate”.

Între anii 1889 și 1909 Anghel Saligny a coordonat lucrările de amenajare ale portului Constanța și a proiectat silozurile de cereale și stația de petrol. Inginerul a murit pe 17 iunie 1925, în București, la vârsta de 71 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, alături de fiica sa, Eugenia, care murise cu doi ani înainte. Ceremoniile s-au desfășurat pe 19 iunie 1925 și au avut rang de funeralii naţionale, fiind prezenți Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și premierul Ion I. C. Brătianu.