Arletty, pe numele său real Léonie Bathiat, s-a născut pe 15 mai 1898 la Courbevoie, în apropierea Parisului, și a fost fiica lui Michel Bathiat, care lucra la compania de transport public din capitala Franței, și a croitoresei Mariei Marguerite Philomène Dautreix.
Pentru că avea probleme de sănătate, copila a fost preluată de familia paternă, care locuia în orașul Clermont-Ferrand, de la vârsta de patru ani și jumătate pentru a fi îngrijită cu mai multă atenție decât îi puteau acorda părinții, ocupați cu slujbele lor solicitante. Micuța a fost înscrisă la o școală religioasă, la institutul privat pentru fete Sainte-Thérèse, apoi și-a continuat studiile la Puteaux, la Institutul Martinois, unde s-a pregătit pentru a deveni steno-dactilografă, considerată o profesie a viitorului în acel moment.
În 1914, imediat după începutul războiului, primul ei iubit, pe care îl alinta „Ciel”, a murit pe front, iar frumoasa Léonie și-a promis atunci că nu se va căsători niciodată. Tatăl ei, care fusese promovat mecanic, a murit pe 2 decembrie 1916 strivit de un tramvai și în acel moment mama și fratele ei au fost evacuați din locuința închiriată care aparținea companiei de transport din Paris.
În 1917, frumoasa Arletty a fost sedusă de un tânăr bancher numit Jacques-Georges Lévy și s-a mutat cu bărbatul în vila lui elegantă de pe Avenue Alphonse-de-Neuville din Garches, devenind vecină cu Coco Chanel și cu actorul André Brulé, care era directorul Teatrului de la Madeleine din Paris. Jacques-Georges a introdus-o pe micuța fiică a unei văduve sărmane în lumea bună pariziană. Tânăra l-a părăsit apoi pe bancher pentru colecționarul și vânzătorul de artă Paul Guillaume, un bun prieten al lui Pablo Picasso, Amedeo Modigliani și Chaim Soutine, cel care i-a recomandat-o lui Armand Berthez, directorul Teatrului des Capucines. Arletty a lucrat în acea perioadă ca manechin pentru creatorul de modă Paul Poiret, celebru în epocă, și-a ales numele de scenă Arlette, iar după un timp și-a spus Arletty. Începând cu anul 1928, a intrat și în lumea artistică, a cântat în operetele lui Maurice Yvain, Reynaldo Hahn și Raoul Moretti, spectacolul celui din urmă, “Un soir de réveillon”, fiind un succes remarcabil.
În 1930, și-a făcut debutul în cinematografie, în pelicula “Douceur d’aimer”, pozând, în această perioadă, pentru pictorii Marie Laurencin, Kees van Dongen, Moïse Kisling, Fujita și Jean-Gabriel Domergue.
În 1928, frumoasa artistă îl cunoscuse pe omul de afaceri Jean-Pierre Dubost, care avea să-i rămână toată viața un prieten credincios, iar mai târziu s-a împrietenit cu Louis-Ferdinand Céline, marele scriitor francez care în 1948 i-a dedicat un scenariu, „Arletty, jeune fille dauphinoise”.
În 1938, a fost distribuită în pelicula “Hôtel du Nord”, un an mai târziu în “Circumstances attenuantes”, apoi în filmul regizat de Maurice Lehmann și Claude Autant-Lara, “Fric-Frac”, în care a jucat alături de Fernandel și Michel Simon.
În timpul ocupației naziste, Arletty și-a continuat cariera artistică, fiind distribuită în pelicula “Madame Sans-Gêne” de Roger Richebé, în “Les Visiteurs du soir” și în „Les Enfants du paradis”. În această perioadă actrița a avut o aventură cu ducesa Antoinette d’Harcourt, soția lui François-Charles d’Harcourt, apoi s-a implicat într-o relație cu ofițerul german Hans Jürgen Soehring, unul dintre oamenii de încredere ai lui Hermann Göring la Paris.
La sfârșitul anului 1941, a fost invitată la mai multe recepții și petreceri la care participau colaboratori ai naziștilor și diverse personalități germane, fiind de față inclusiv la un eveniment organizat în onoarea lui Göring.
Se spune că Arletty le-ar fi spus colegelor ei de scenă Michèle Alfa și Mireille Balin care aveau, și ele, ofițeri germani ca iubiți: “Ar trebui să formăm o uniune”.
În iulie 1944, Soehring i-a propus să fugă cu el din Franța eliberată de naziști, dar artista a refuzat, iar pe 20 octombrie 1944 a fost arestată, nu pentru colaborare, ci din cauza relației ei neprincipiale cu ofițerul. A fost reținută pentru câteva zile la închisoarea Drancy, apoi câteva săptămâni la centrul penitenciar Fresnes, fiind după aceea plasată în arest la domiciliu timp de 18 luni.
Se spune că, în timpul anchetei, i-ar fi spus unuia dintre ofițerii care o interoga: “Dacă inima mea este franceză, fundul meu este internațional!”, apoi i-ar fi mărturisit unei colege de detenție: “După ce am fost cea mai invitată femeie din Paris, acum am ajuns să fiu cea mai evitată”. La proces, judecătorilor care au condamnat-o actrița le-a reproșat: “Dacă nu ați fi vrut să ne culcăm cu nemții, nu ar fi trebuit să-i lăsați să intre în Paris”.
După ce a fost eliberată, Arletty a fost sfătuită să părăsească capitala și a locuit timp de optsprezece luni la castelul La Houssaye-en-Brie. Povestea ei de dragoste cu ofițerul german a continuat în secret, cei doi și-au petrecut Crăciunul anului 1946 împreună, dar când bărbatul a cerut-o de nevastă, ea l-a refuzat ferm, ținându-și promisiunea din tinerețe, aceea de a nu se căsători niciodată.
Actrița s-a întors la teatru și a fost distribuită în piesa “Un tramvai numit dorință”, o adaptare realizată de Jean Cocteau în regia lui Raymond Rouleau, în care a jucat alături de Yves Vincent, Héléna Bossis, Daniel Ivernel și tânărul Louis de Funès, apoi și-a reluat cariera și pe platourile de filmare, jucând în peste douăzeci de filme. În 1966, și-a pierdut fratele și pe Jean-Pierre Dubost, singurul ei prieten apropiat, cel care îi fusese alături în cele mai dificile momente ale vieții. În 1963, în urma unui accident, Arletty și-a pierdut parțial vederea și a trebuit să se retragă din proiectele la care lucra în acel moment, dar a continuat să colaboreze cu televiziunea franceză, împrumutându-și vocea pentru filme documentare.
Începând din anul 1984, actrița a sprijinit Asociația Artiștilor Nevăzători, rămânând, până la sfârșitul zilelor, apropiată de organizația a cărei președintă de onoare a fost aleasă.
Arletty a murit pe 23 iulie 1992, la vârsta de 94 de ani, în apartamentul ei din Paris aflat pe Rue de Rémusat, a fost incinerată la crematoriul Cimitirului Père Lachaise, iar cenușa ei a fost îngropată în cripta familiei din cimitirul Fauvelles din Courbevoie.
Surse:
Arletty și Michel Souvais, Je suis comme je suis (1987)
