Paul Ambroise Valéry s-a născut la Sète, în sudul Franței, pe 30 octombrie 1871. La vârsta de 20 ani a ajuns la Paris unde, influențat de creațiile lui Arthur Rimbaud și Stéphane Mallarmé, a decis să-și dedice viața literaturii. Tânărul scriitor a devenit foarte cunoscut în elita literară, dar mult timp a fost ignorat de public. Timp de aproape 25 de ani şi-a împărțit viaţa între literatură şi profesia de funcţionar (a fost consilier cultural la Ministerul de Război și secretar particular al lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații Havas), apoi a devenit angajat al unor companii industriale. Abia în 1917 Paul Valery a publicar cea dintâi culegere de poeme, „La jeune parque”.
În noiembrie 1925, Academia Franceză l-a chemat printre nemuritori, oferindu-i fotoliul lui Anatole France. În timpul ocupaţiei germane, Valéry şi-a întrerupt cursul de poetică pe care-l ţinea la College de France şi nu l-a reluat decât în decembrie 1944.
Paul Valéry, comandor al Legiunii de Onoare, doctor honoris causa al Universităţii din Oxford, a încetat din viață pe 20 iulie 1945, la Paris, la vârsta de 73 de ani. Funeraliile naționale au fost organizate de statul francez la Biserica Saint Honoré din Avenue d’Eylau.
Principesa Martha Bibescu, bună prietenă a poetului francez, scria la dispariția lui:
“Dragă prietene, Ce-mi ceri? Să-ţi vorbesc despre Paul Valéry, pentru că un glas desprins dintr-o tăcere absurdă ne aduce vestea că poetul a încetat din viaţă? Mi-e prea greu s-o cred. Moartea unui poet e mai puţin lipsită de realitate decât oricare altă moarte. Suflarea lui trăieşte, îi ritmează poemele, adie pe buzele noastre atunci când îi citim versurile, respiraţia lui le dă viaţă. Inspirat, nu-i este cu putinţă să respire. Voi spune despre poet ceea ce grăise un grec subtil în faţa statuii din Teba care, de câte ori răsărea soarele, prindea să cânte: “Mi s-a părut c-o aud”.
Mi se pare că-l aud pe Paul Valéry; spiritul său colindând, ca un pas cunoscut, stârneşte sunetele în cuprinsul casei mele; glasul său îmi vorbeşte din Camera cu Ecouri a memoriei. Ştiu că aceleaşi lucruri ţi se întâmplă şi dumitale. Să vorbim mai bine despre tinereţea noastră.
Te înnumărai printre cei trei prieteni ai mei, studenţi români la Paris; eram studentă, — şi astfel am rămas şi acum, de-a pururea studentă — pe vremea când Paul Valéry, mai vârstnic decât noi toţi, ajuns la pragul de mijloc al vieţii, căpăta fiinţă întru gloria literară. Pentru a-şi începe cântecul, greierul Provenţei aşteptase să sosească “vara în toiul ei”; îmi aduceai scrierile lui; le citeam împreună; poetul acesta de cincizeci de ani îndestula Muzele franceze cu ambrozie; Socrate nu va fi fost mai iubit de către tinerii din Atena pe cât era el, în acea vreme, de către tinerii din Paris. Era o adevărată renaștere; romantismul era petrecut în veselie, la mormânt; un poet francez reînfiripa Pleiada; “tânăra Parcă” înnoda la loc, pe meleagurile Franței, firul rupt al anticei primăveri.
Locuiai pe atunci în “rue du Cherche-Midi”, iar eu în micul meu apartament din Faubourg Saint-Honoré, stăpânire ce s-a şters de pe faţa acestei lumi. Odată pe săptămână, sâmbăta, treceai Sena, pentru ca, împreună, să începem iar lecturile şi convorbirile ce-l aveau pe Valery drept ţel de seamă.
“Cimitirul Marin”, “Oda Columnelor”, “Versuri şi Proză”, au fost în chip tainic, lăuntric, întreţesute cu urzeala vieţii noastre, în această epocă, tulbure şi strălucitoare, descumpănită şi plină de speranţe, ce urmă păcii de la Versailles. Era ca o convalescenţă; simţeam nevoia unor flori proaspete, unor fructe fără de cusur; voiam un vin tare, miresme alese, puritate, savoare; gustul, dorinţa, renăşteau; dar, fiind sub ameninţarea morţii care părea că pregetă a se îndepărta de noi, aveam, mai ales, nevoia de o băutură întăritoare.
Poezia mediteraneană a lui Paul Valéry ne dăruia această înviorare necesară. Faimoasa frază: “Cât despre noi, civilizaţiile, acum ştim că suntem muritoare” îşi afla ecouri în cugetul fiecăruia dintre noi, sprijinită de amintirea unei primejdii trecute, ce încă mai stăruia ca o amenințare.
În fiece săptămână, sâmbăta, când se lăsa seara ce era închinată vizitei dumitale în Faubourg Saint-Honoré, îmi aduceai ultimele pagini ale lui Valéry, culese de la vecinul meu, Emile-Paul, librarul. Te desfătam povestindu-ţi în ce chip mă întâlnisem cu poetul la care ţineai atât de mult.
ÎI cunoscusem prin mijlocirea fermecătoarei Catherine Pozzi, mai apoi doamna Edouard Bourdet, ea însăși poetă, prietena lui Valéry și a mea. Veni odată în Faubourg Saint-Honoré; îţi povestii vizita lui; ţi-l înfăţişai în felul cum, pentru a scrie o dedicaţie, se rezemase de mobila aceea Directoire, pe care desigur că ţi-o aminteşti încă, neoclasică întocmai ca el şi care acum se află oglindită într-un tablou de Vuillard din sălile Luvrului.
Îi imitam glasul, puţin înnăbuşit, felul grăbit cum vorbea; împreună, desprindeam ironia din poemele sale, limpezite în lumina convorbirilor avute cu el
Nymphes, si vous m’aimez, il faut toujours dormir.
Către indiscrete prezenţe feminine îndrepta el această rugăminte din Narcisse:
Votre sommeil importe à mon enchantement.
Era, de asemeni, vremea când, încărunţit, firav, cu aerul unui profesor ce-şi râde de elevi, Valéry cunoscu entuziasmul cam târziu al femeilor dintr-o societate pentru el încă necunoscută. Prin contrast, se simţea bine în mijlocul ei. ÎI desfătau vorbele spuse de Abatele Mugnier unei doamne din Faubourg Saint-Germain, persoană cumsecade, dar suferind de oarecare confuziune mintală, care confunda scrierile lui Paul Bourget cu cele ale lui Paul Valéry: “Oh, Madame nous avons changé de Paul!”. La adăpost de tocirea aceea aparte a cărei pricină sunt relaţiile mondene, ocrotită fiind prin absenţele mele îndelungate şi prin călătorii, amintirile pe care le păstrez despre Paul Valéry mai au încă toată prospeţimea, adâncimea şi gingăşia celor dintâi impresii.
Dumneata îmi descoperiseşi pe Paul Valéry; ţi-l desvăluiam şi eu, la rândul meu, primind duhul operei sale, omul devenise ceea ce un poet, ajuns în culmea artei sale, sfârşeşte prin a fi: un medic de suflete, un ucenic al lui Apollon Tămăduitorul alinând relele de care suferă oamenii, cu leacurile lui divine. Îţi destăinuiam cum două din versurile lui Valéry îmi slujeau drept antidot, folosindu-le în chip de exorcism de câte ori plecam de la unele recepţii mondene, ce secătuiau sufletul, ce copleşeau spiritul. Mi le cântam mie însumi:
La voix des sources change et me parle du soir;
Un grand calme m’écoute, où j’écoute l’espoir.
Într-o zi când îl regăsii pe Valéry în casa pictorului Jacques-Emile Blanche vorbind despre pictură, lucru pe care-l făcea cu drag în clipele de răgaz sortite a fi risipite — acele clipe pe care nu izbutea să le irosească gândirea lui stând întotdeauna de veghe — poetul îmi spuse: “Ceea ce-i anevoios nu e faptul de a trage o linie; anevoioasă e trecerea de la o linie la alta. Aici te pândeşte nereuşita. E ceea ce, de altminteri, se întâmplă cu mai toate chipurile omeneşti: vinovaţi sunt tăticul şi măicuţa, care n-au izbutit să împlinească această trecere”.
Acest filosof, acest matematician al poeziei, era un om vesel şi era un om de treabă. Soţ bun şi bun tată, după formula ce se va fi aflând adeseori scrisă pe mormintele strămoşilor săi, din Provenţa, în acel “Cimitir Marin” pe care-l făcu nemuritor.
Mi-amintesc de o după-amiază petrecută în apartamentul său din rue de Ville just, împreună cu Abatele Mugnier. Doamna Paul Valéry, nepoata Berthei Morisot, ale cărei picturi împodobeau zidurile interiorului parizian, servea ceaiul, ajutată fiind de odraslele sale ca şi Carlota lui Goethe.
Şi acum mai simt atmosfera duioasă ce înconjura familia aceasta, atât de franceză, în care gloria tatălui era preţuită de copii ca lumina zilei. Pe acest Paul Valéry intim, împrejmuit de zeii săi, aş vrea să ţi-l înfăţişez în clipa când încerc să adun, ca într-o reculegere, chipul risipit al celui de curând săvârșit, care, prin moarte, s-a supus acestui destin al spiritului, astfel definit de către maestrul său drag Mallarmé: Tel qu’en lui-même enfin l’éternité le change.
Amintind acea după-amiază petrecută într-o tovărăşie de copii, caut să înlătur o imagine înspăimântătoare, un spectru: Paul Valéry cu chipul răvăşit de durere, neajunsuri şi foame, astfel cum mi-l înfăţişase o scrisoare a lui Pierre de Monaco, primită de către Jacques Truelle — amândoi, prieteni de-ai săi — de pe vremea ocupaţiei germane din Paris şi Bucureşti.
* * * Îndată ce-ai sfârşit studiile, ai părăsit Parisul, împreună cu ceilalţi studenţi români din rue du Cherche-Midi. Eu am rămas. Era anul când căzui greu bolnavă, când mă aflai pe pragul morţii; era de asemeni anul când apăru, sub înfăţişarea unei păsări, cel dintâi roman al meu, “Papagalul verde”. Întorcându-mă pe ţărmurile vieţii, întorcându-mă la Mogoşoaia, aduceam cu mine o carte de preţ: “Variété”, de Paul Valéry. Îţi povestii cum, în clipele de cumpănă ale bolii mele, în casa din rue Bizet în care cuvioasele călugăriţe se străduiau să mă smulgă morţii, Paul Valéry venise să mă vadă şi să-mi aducă ajutorul acelei credinţe din care amândoi ne împărtăşeam: poezia. Într-o după amiază năbuşitoare de iulie, în care febra îmi îngheţa sângele, la patul meu de sanatoriu pe care nu ştiam dacă-l voi putea părăsi cândva, Paul Valéry veni să-mi citească. Și-mi citea:
“Aveam douăzeci de ani şi credeam în puterea gândirii. Sufeream într-un chip ciudat de rosturile fiinţei şi de cele ale nefiinţei. Mă simţeam câteodată străbătut de nesfârşite puteri. În faţa problemelor, acestea se prăbuşeau; şi mă simţeam desnădăjduit văzând cât de slabe erau puterile mele pozitive. Eram posomorât, uşor, în aparenţă chiar uşuratec, aspru în fond, fără limite în dispreţ, fără şovăire în admiraţie, lesne de impresionat, cu neputinţă de înduplecat”.
Ascultam cu sufletul deschis spovedania tinereţii sale. Cuvintele-i păreau a fi o vrajă care mă ţinea legată de viaţă. Dintre toţi cei ce se străduiau atunci să-mi stăvilească drumul spre moarte, să mă înrâurească spre viaţă, cred că Paul Valéry mi-a fost de cel mai mare ajutor. Parcă mi-ar fi adus o oglindă în care, privindu-mă, să-mi pot da seama că încă mai trăiesc. Cu scrisul lui cuminte, a alcătuit, pe o filă a volumului din “Variété” pe care mi-l citea atunci, patru versuri fără însemnătate pentru desfătarea copilului posac ce devenisem în timpul nemiloasei mele boli.
Ţi le împărtăşesc aici, inedite, caraghioase, aşa cum mi le-a dat, binecuvântându-i astăzi amintirea şi fiindu-i recunoscătoare celui care a căutat atunci să mă încredinţeze că nici destinul meu nu putea fi supus morţii, o moarte ce nu vatămă gândirea, câtă vreme aceasta este transmisă pe calea scrisului:
Sur votre doigt, jamais rebelle
Le Perroquet me fasse écho
Si je dis que vous êtes belle
Belle confrère Bibesco!
Iată de ce gândul morţii poetului mă loveşte fără a mă pătrunde, încredinţată fiind că el trăieşte încă şi că va mai trăi; iată ceea ce trebuia să-ţi spun astăzi, ca răspuns la rugămintea dumitale. Cel pentru care viaţa nu era decât un defect, “în puritatea nefiinţei” se află acum pe de-a-ntregul prins în starea aceasta în care cugetul său îi îngăduia adesea să pătrundă, în care cărbunele se preface în incoruptibil diamant”.
*** Martha Bibescu, Revista Fundaţiilor Regale, iulie 1945
