Pe 13 februarie 1917, o maşină a poliţiei s-a oprit la „Hotel Palace” de pe Champs Elysées, unde locuia dansatoarea Mata Hari. Agenţii în uniformă au ocupat intrarea principală şi pe cele laterale. Comisarul Priolet a bătut la uşa unui apartament, subreta l-a rugat să aştepte în salon.
Apare Mata Hari elegantă, într-un halat de mătase galbenă, surâzătoare şi sigură de sine ca totdeauna. Priolet îi arată legitimaţia: „Doamnă, avem nevoie de câteva lămuriri“. Dansatoarea, cu un gest amical, îl pofteşte să ia loc. Comisarul rămâne însă în picioare. „Trebuie să vă rog să mă urmaţi, doamnă“.
Mata Hari nu pare neliniştită. Peste câteva minute se întoarce îmbrăcată într-un taior de iarnă cu blană de chinchilla. Dansatoarea este condusă la Palatul justiţiei. Priolet scoate din buzunar mandatul de arestare: „Persoana de sex feminin numită Zelle Margueritte, cunoscută sub denumirea de Mata Hari, cetăţeană străină, născută în Olanda… este acuzată de spionaj…“
În cursul instrucţiei, Mata Hari respinge acuzaţiile. Dar dovezile curg una după alta. Pe 13 decembrie 1916, în timpul şederii ei la Madrid, ofițerul Arnold von Kalle a trimis un raport la Berlin în care era vorba despre o spioană având matricolul H 21. Radiograma lui von Kalle a fost interceptată şi descifrată de francezi. Strânsă cu uşa, în cele din urmă femeia a recunoscut. Iată ce se spunea în declaraţia ei: „În mai 1916, atunci când am cerut paşaportul pentru Franţa, un domn Kramer, consulul Germaniei la Amsterdam, mi-a făcut o vizită. Mi-a propus să culeg informaţii în ţara dumneavoastră şi mi-a oferit 20.000 de franci şi o sticlă de cerneală simpatică.
– Rapoartele le veţi semna cu cifrul H 21, mi-a spus.
– Bine, mi-am zis eu, să luăm banii nemţilor. Apoi, după ce a plecat Kramer, am aruncat cerneala şi nu am trimis niciodată niciun raport. Dar la Madrid mi-am adus aminte de această convorbire şi m-am anunţat lui von Kalle ca H 21. De ce nu v-am spus nimic despre toate acestea? Credeţi că dacă aş fi vorbit, Ladoux m-ar mai fi angajat?…“
Ce i-a „oferit“ Mata Hari lui von Kalle în schimbul informaţiilor primite de la el? Biroul II al Poliției franceze a dovedit că dansatoarea a livrat ataşatului german o reţetă de cerneală simpatică şi numele unui spion belgian cu numele de Allard. Iniţial un anume căpitan Ladoux a sfătuit-o pe Mata Hari să meargă în Belgia ocupată de nemţi. I s-au dat numele a şase agenţi cu care ar fi trebuit să ia legătura. Cinci dintre aceştia erau suspecţi: nu furnizau decât informaţii eronate sau chiar false. Al şaselea era un agent dublu, care lucra şi pentru Franţa, şi pentru Germania.
La două săptămîni după plecarea ei, agentul dublu Allard a fost împuşcat de germani, dar ceilalţi cinci nu au păţit nimic. Mata Hari a negat, dar după aceea ar fi recunoscut că i-a vorbit lui von Kalle despre situaţia internă a Franţei şi despre pregătirea ofensivei de primăvară…
Mata Hari a apărut în faţa tribunalului militar în zilele de 23-24 iulie 1917. Procesul s-a desfăşurat cu uşile închise, într-un moment complicat pentru Franţa, poate cel mai grav după bătălia de la Marne. Războiul submarin dus de germani ajunsese la culme, ofensiva de primăvară a francezilor fusese oprită. În luna mai au început tulburări pe frontul francez. Era evident că într-un astfel de moment de încordare nu se va pierde prea mult timp cu o spioană.
Dansatoarea a recunoscut că a avut legături cu şefii spionajului german din Berlin, Olanda şi Spania. Chiar şi Sam Waagenaar, autorul unei biografii favorabile Matei Hari, scria:
„O recunoaştem în totul în această mărturisire, în care ea îi consideră pe şefii reţelelor de spionaj drept simpli amanţi. Unul nu-i oferă decât 20.000 de franci? Îi ia şi… adio! Celui de-al doilea nu-i vorbeşte despre primul. («Nimeni nu a fost înaintea ta, dragul meu!») Această manevră nu a dat greş decât o singură dată, când Mata Hari i-a ascuns lui Ladoux că ea este H 21… Şi cu aceasta şi-a semnat condamnarea la moarte“.
Spioana ar fi făcut mărturisiri despre legăturile cu conducătorii spionajului german, dar în acelaşi timp a pretins că toţi aceştia nu erau decât nişte adoratori. Când preşedintele tribunalului i-a vorbit despre relaţiile ei intime cu prefectul poliţiei din Berlin, von Jagow, insistând mai ales asupra celor 30.000 mărci pe care le primise de la acesta curând după începerea războiului, Mata Hari a afirmat că banii erau darul unui îndrăgostit și nicidecum răsplata pentru servicii secrete.
— Era amantul meu, s-a apărat femeia.
— Știm, răspunse procurorul, însă și în acest caz suma era prea mare pentru un simplu cadou.
— Se poate, dar nu pentru mine, a replicat ea.
Toată această bravadă nu putea masca realitatea. Mata Hari, care şi-a început cariera fabricându-şi o biografie „artistică“, şi-a încheiat-o ca spioană amatoare, ahtiată după bani şi încercând, se pare, să joace fără succes un rol dublu.
Un singur judecător s-a pronunţat pentru circumstanţe atenuante, ceilalţi i-au votat, fără ezitare, condamnarea la moarte.
În dimineaţa zilei de 15 octombrie 1917, la ora şase, comandantul plutonului de execuţie a intrat în celula nr. 12 a închisorii Saint-Lazare:
— Zelle, curaj!
Preşedintele republicii i-a refuzat graţierea. Ora ispăşirii sosise. În ultimele clipe de viaţă Mata Hari ar fi dat dovadă de mult calm. A refuzat să se lase legată la ochi. Există unele presupuneri că apărătorul ei, avocatul Clunet, ar fi asigurat-o că execuţia va fi formală şi că armele nu vor fi încărcate.
La ora şase şi zece minute, Mata Hari stătea în faţa plutonului de execuţie. Un ofiţer, ultimul din viaţa dansatoarei, a ridicat sabia:
— Foc!
Mata Hari, dansatoarea olandeză care a venit pe lume pe 7 august 1876, a murit la vârsta de 41 de ani. Legenda ei, care s-a născut în momentul execuției din octombrie 1917, continuă să trăiască…
