George Crețeanu, autorul neuitatelor versuri “Fie pâinea cât de rea/ Tot mai bine ‘n țara mea…”, a venit pe lume în ziua de 3 octombrie 1829, într-o epocă în care mulți reprezentanți ai societății românești erau luminați de idealurile naționale.
Tatăl viitorului poet, Iancu, era boier de rangul II, locuia într-o casă mare situată chiar lângă viitorul Palat Regal și a fost, se pare, apropiat al lui Tudor Vladimirescu, pentru că în anul 1821 îl găsim refugiat la Brașov.
Tânărul a urmat Colegiul Sf. Sava, apoi a plecat la Paris, pentru a studia Literele și Dreptul. Crețeanu (scris și Cretzeanu sau Cretzianu în epocă) a fondat, împreună cu alți tineri bonjuriști, foaia “Junimea Română”, în care se propaga insistent ideea unirii tuturor românilor din vechea Dacie. Gazeta a avut doar trei numere, dar, conform mărturiilor lui Al. Odobescu, el era „agentul cel mai viu, cel mai activ, cel mai întreprinzător al societății ce formase. Era sufletul acelei prime Junimi Române care la Paris, între anii 1853 și 1855, se aduna, pe săptămână, la fiecare din membrii acelei societăți spre a discuta chestiuni de știință, îndreptate totdeauna către țară”.
„Acea societate juvenilă, spunea Constantin Esarcu într-o conferință susținută la Ateneul Român, s-a încumentat chiar a publica, fără de concursul celor mai în vârstă, o foaie periodică românească (Junimea Română) în care noi toți, bieții, am scris, după cum ne-a tăiat capul, cu unica țintă de a deștepta și îmbărbata pe toți compatrioții noștri. Noi ne puseserăm în gând să întărim pe viitor cu proptelele și cu chezășiile științei acel pod măreț pe care numai prin instinct și cu un nobil avânt bătrânii noștri îl atinseseră la 1848“.
Crețeanu, înainte chiar de momentul 1848, prin firea lui plăcută și caldă, ajunsese a fi unul din corifeii pleiadei de poeți tineri ce gravitau în jurul lui Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu.
Era epoca în care tânărul scria cu însuflețire:
„Steaua nopții da lumină,
Era luna lui Brumar,
Treceam culmea carpantină,
Vărsând lacrimi cu amar.
S’auzeau triste cavale
Printre văile adânci,
Prahova șoptea în vale,
Vulturii țipau prin stânci.
Toate-aflau o simpatie:
Echo cântul repeta,
Vulturul avea soție,
Luna râul săruta.
Numai eu mergeam departe
De părinți și de-ai mei frați
Și cu lacrimi înfocate
Dam adio la Carpați.
La Paris a frecventat cercurile emigraţiei române (Brătianu, Rosetti, Ştefan Golescu, Ion Heliade, Rădulescu, Cezar Bolliac, Magheru, Voinescu şi Christian Tell) şi s-a împrietenit cu Alexandru Odobescu. La un banchet, în 1849, a citit un poem patriotic care i-a impresionat mult pe revoluționarii exilați:
„Trăiască România, unită, neatârnată !
Aceasta să ne fie deviza, fraţii mei !
Şi-n viaţă-ne repaus să n-avem niciodată
Pân’ n-om vedea-n ţărână pe toţi tiranii ei.“
A urmat mult mai cunoscutul „Cîntec al străinătății”, ale cărei versuri sunt cunoscute și astăzi.
“Rătăcesc în căi străine,
De căminu-mi depărtat.
Îmi trec viața în suspine,
Pâinea-n lacrimi mi-au udat.
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine’n țara mea.
Ah, în țara mea frumoasă
Am lăsat tată iubit.
Am lăsat maică duioasă
Ce de plânsuri a albit.
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine ‘n țara mea!
Vezi o culme muntenească
Și-o căsuță dedesubt?
Este vatra părintească
Unde laptele am supt.
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine ’n țara mea.
În dumbrava verde, deasă,
O fecioară vezi trecând
Este-a inimei mireasă,
Ce mă cheamă suspinând.
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine ‘n țara mea.
La străini am stat la masă
Și cu ei m-am ospătat,
Dar gândind la mine-acasă
Lacrimi râuri am vărsat.
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine ‘n țara mea!
Cine țara își iubește
Ar da lumea pentru ea.
Oh, atunci inima-mi crește
Când gândesc a o vedea!
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine ‘n țara mea!
Fericiți câți sunt aproape
De căminul părintesc,
De-oi muri, rog să mă’ngroape
În pământul românesc,
Fie pâinea cât de rea
Tot mai bine ’n țara mea!
*** George Crețeanu, Cântecul străinătății
Întors în țară în 1953 cu o licență în Drept, George Crețeanu a devenit deputat de Dâmboviţa în 1859, a fost unul dintre susținătorii lui Al. I. Cuza, a fost numit ministru al Dreptăţii în anul Unirii şi, pentru câteva luni, în 1862, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii.
În 1855, a publicat primul volum de versuri, „Melodii intime“, de inspirație pur patriotică, a colaborat la „Revista Română“ a lui Alexandru Odobescu, la „Steaua Dunării”, “România Literară”, la ziarul “Concordia”, „Ateneul Român“ (1866) și „Convorbiri literare“.
Ultimul volum al poetului a fost „Patrie și libertate“, apărut la București, în 1879. Independența României, marele eveniment din 1877, l-a găsit în momente de amărăciune sufletească. Doi ani mai târziu, scria cu tristețe în prefața volumului „Patrie și libertate“:
„Cititorul se va mira poate că eu, care am cântat cu atâta ardoare patria și libertatea, am rămas mut în fața ultimelor evenimente. Sunt prea aproape de noi spre a le putea judeca bine…“
Ulterior Crețeanu a părăsit viața politică și cea literară concentrându-se doar spre cariera în magistratură, devenind președinte al Curții de Casație și Justiție. Poetul s-a stins din viață pe 6 august 1887, la Constanța, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, discursul de adio fiind susținut de bunul său prieten, Alexandru Odobescu.
George Călinescu, în Istoria Literaturii, a scris despre el că a fost „un făcător de goale versuri“, dar Crețeanu nu a fost uitat de posteritate. În 1909, Nicolae Iorga a publicat un volum selectiv din cele două plachete pe care le tipărise în timpul vieții, iar în 1988 Editura Cartea Românească a adunat în colecția Restitutio o ediție completă care cuprinde toate poeziile, publicistica, prozele şi o secţiune de corespondenţă.
„Cântecul străinătății”, cu celebrul lui refren „Fie pâinea cât de rea / Tot mai bine ‘n țara mea”, interpretat deseori la serbările școlare la sfârșitul secolului al XIX-lea, a devenit unul dintre cele mai cunoscute imnuri de băjenie, printre primele compoziții muzicale culte inspirate de poezie aflându-se cea a lui Ion Vidu (Cor bărbătesc, Tipografia diecesană din Caransebeș, 1903)
Surse:
Alexandru I. Șonțu, Universul Literar, 1923
Gh. Cardaș, Universul Literar, 1926
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 1941
Zigu Ornea, Un poet unionist, România literară, septembrie 1988
