Arthur Verona s-a născut pe 24 august 1867 la Brăila, într-o familie de origine dalmată, tatăl său se numea Francesco Spiridon-Verona, iar mama, Amalia Lukovici. Cu toate că aveau în casă o mulțime de tablouri valoroase, părinții s-au împotrivit ca fiii lor, Arthur și Nicolae Henri, să facă studii artistice. Tatăl l-a îndemnat pe viitorul pictor să urmeze o școală militară și, după ce a absolvit șase clase de liceu la Cernăuți, a fost trimis în 1888 la Academia din Viena, pentru a studia artele militare.
În timpul vacanțelor. tânărul făcea adesea scurte vizite în Italia, pentru a studia operele marilor maeștri, fiind extrem de pasionat de artă și deloc interest de strategiile militare.
Verona a absolvit totuși Academia Militară Tereziană de la Wiener Neustadt în anul 1891 și a devenit ofițer de dragoni în armata imperială, dar după trei ani de serviciu militar, în 1894, și-a dat demisia și s-a întors în România, iar fratele său, Nicolae Henri, l-a invitat să locuiască în casa sa din Herța, unde i-a amenajat un atelier.
În 1895, tânărul a plecat la München, unul dintre cele mai importante centre artistice din Europa în epocă, și s-a dedicat exclusiv picturii.
A urmat apoi un stagiu în Franța, unde a studiat la Academia Julian începând din anul 1889. După un an petrecut la Paris, pictorul s-a întors din nou acasă, și, la inițiativa lui Ștefan Luchian, care fondase Societatea Ileana, s-a implicat activ în organizarea vieții artistice locale.
În 1903, Verona s-a căsătorit cu Maria Zerman și a hotărât să se stabilească la București, dar în același an atelierul din Piața Victoriei, pe care și-l amenajase cu multă pasiune, a fost mistuit de un incediu și multe dintre lucrările sale au fost distruse.
Familia nu a putut să-l ajute pentru acoperirea cheltuielilor necesare renovării și a fost nevoit să împrumute de la un cămătar cu o sumă mare de bani, oferindu-i în schimb creditorului contravaloarea tuturor lucrărilor pe care le va picta în următorul an. Salvarea financiară a venit de la un „binevoitor” anonim, un discret iubitor de artă.
Gheorghe Cantacuzino Nababul, al cărui palat de pe Calea Victoriei a devenit Muzeul George Enescu, și colecționarul Ioan Kalinderu i-au încredințat apoi lui Arthur Verona lucrările de decorare a plafoanelor palatelor lor și pictorul a început să primească recunoașterea binemeritată.
Pe 7 iulie 1909, a fost distins prin decret regal cu Medalia Bene Merenti Clasa I și un an mai târziu a fost ales președinte al Tinerimii artistice, funcție pe care a deținut-o până în 1921.
În timpul Primului Război Mondial, fiind locotenent în rezervă al Regimentului IX Roșiori, Verona a cerut să lupte ca voluntar, așa că a fost inclus într-un regiment care făcea parte din divizia de la Cerna a generalului Ion Dragalina. În calitate de ofițer de cavalerie, a luat parte la luptele care s-au dat în Carpați, a fost luat prizonier și deportat la lagărul din Sopronek din Ungaria.
Un număr neprecizat de lucrări realizate de Arthur Verona au plecat împreună cu Tezaurul României în Rusia în anul 1917, dar, conform mărturiilor familiei, unele din ele au fost restituite în 1956. Despre altele, însă, nu se mai știe nimic astăzi.
Reîntors în București în anul 1918, pictorul a continut să lucreze, în 1921 a organizat o mare expoziție personală, iar în 1922 a participat la Salonul Tinerimii și la prima manifestare publică a Academiei libere. După trei ani, în 1925, Regina Maria a României, i-a încredinţat pictarea capelei castelului Bran, pe care artistul a realizat-o un an mai târziu.
În 1935, un alt incediu devastator i-a afectat pentru a doua oară atelierul, peste 100 de lucrări fiind distruse de flăcări.
Casa regală i-a oferit în această perioadă o nouă comandă, pictura tavanului de deasupra Scării Voievozilor din Palatul Regal, iar artistul a realizat superba scenă alegorică a Unirii. În 1940, a devenit profesor la Școala superioară de pictură și sculptură bisericească de pe lângă Arhiepiscopia București.
În 1941, guvernul i-a oferit o mica pensie lunară care l-a ajutat să supraviețuiască în ultimii ani ai vieții. Arthur Verona a murit pe 26 martie 1946 la București, la vârsta de 79 de ani, bolnav și uitat, fără a se fi bucurat, în timpul ultimei sale perioade artistice, de recunoştinţa contemporanilor.
“A coborât astăzi în cuptorul crematoriului trupul îndelung chinuit al lui Artur Verona. Noutatea acestui mod de trecere în eternitate, lăsând în urmă numai un pumn de cenușă, trecând peste tradiția milenară a înhumării și neținând seama de nevoia unui mormânt decorat de natură tot altfel în fiecare anotimp, la care să-și plece pios frunțile cei ce vin în urma noatră corespunde întocmai cu spiritul și concepția lui despre viață și artă.
Căci Artur Verona n-a prețuit viața pentru ceea ce se înțelege în comun a o trăi, ci ca un scop în a crea prin ea și n-a văzut în artă o expresie, o reprezentare, ci o trăire adâncă, internă, plină se senzații și de gânduri. (…)
Originile sale italiene care îl legau de patria artei l-au făcut să înțeleagă și să iubească trecutul în toate manifestările lui artistice. În acest sens, activitatea lui la Comisia Monumentelor Istorice iese cu totul din comun, a dăruit viață nouă multor monumente sortite dispariției.
Când trupul lui țintuit de boală nu se mai putea mișca, din patul de suferință mâna șubredă a creionat până la sfârșit schițe de restaurare și glasul lui a dictat îndrumări de urmat pentru refacerea vestigiilor artistice. Și astfel Verona până în ultima clipă a răspuns marii datorii a omului – să muncească. Moartea a pus sfârșit unui chinuit”, notează Hrisovul Buletinul Şcoalei de Arhivistică din 1946, la puțin timp după dispariția artistului.
“Retras de multă vreme, bătrân, bolnav, apăsându-l poate, mai greu decât oricare altă suferinţă, indiferența, dacă nu nesocotirea cu care era întâmpinată opera lui, Arthur Verena s-a stins din viață uitat parcă de mult. În curentele de tot felul, în concepţiile artistice revoluţionare ale zilei, în grăbitele si neliniştitele manifestări ale tineretului, Arthur Verena se vedea un inactual, un întârziat într-o lume pe care n-o mai cunoștea.
Blând, discret, împăcat oarecum cu soarta ultimilor ani, el nu mai apărea, nu mai expunea. Rar de tot figura la Saloanele Oficiale ori la Tinerimea artistică cu un desen ori cu o pictură. Era totuşi pentru noi, care am socotit totdeauna că în artă judecata caută a fi călăuzită nu atât de felul de a vedea, cât de felul de a realiza, un prilej plăcut să reîntâlnim pe acest bătrân meşter, cu viziunile sale atât de conştiincios studiate. Era apoi, şi un prilej de întoarcere în trecut, de amintiri de pe vremea începuturilor artei româneşti moderne. Fiindcă numele lui Verona e legat de o epocă întreagă, aceea a dezvoltării picturii de şevalet, după îndelungata ei limitare la rosturi de decoraţie bizantină. Urmărind exemplul lui Grigorescu, el a stăruit aproape toată viaţa în preferinţa unor anume modele. N-a pictat orice, ci a căutat să surprindă atent şi stăruitor momente din viaţa țăranului nostru, la muncă, acasă, la joc. Şi îl atrăgea Îndeosebi mişcarea, naturaleţea gesturilor, plinătatea formelor, frumuseţea chipurilor arse de soare. Verona n-a zugrăvit niciodată un ţăran urât, necăjit ori prost îmbrăcat. Vedea numai partea idilică a vieţii de la ţară, era un poet. Nu subtil, rafinat, ci unul care punea accentul pe robusteţe, sănătate, simplitate.
Nu-şi compunea tablourile după un anume ritm, ci urmărea să meargă fidel pe urme reale de întâmplări, de linii şi culoare. Studia îndelung formele prin schiţe nenumărate care ar putea fi privite ca modele ale genului. Iar tonurile picturale îi erau grase, puternice, vii— poate prea crude uneori, din care pricină armonia lor suferea. Dar Verona era prea îmbătat de pitorescul lor, de fâlfâirea lor sărbătorească spre a se gândi să le disciplineze atmosferii, întregului. Bunăoară, într-un cortegiu nupţial, înşiruit în sănii sub un cer de plumb şi pe întinderi albe de zăpadă, straiele nuntaşilor joacă în puzderii de colori, roşii, galbene, albastre, care cântă ca din trâmbiţe, dar care rămân stinghere în decorul din jur.
Cu toată înverşunarea cromatică a lui Verona, operele sale erau uneori antipicturale, îşi punea probleme parcă anume să le înfrunte. Erau inutile pentru câştigurile artei lui. Ne aducem aminte de o pânză uriaşă plină toată numai cu trandafiri Erau admirabil pictate florile, admirabil redată gingăşia şi prospeţimea lor, dar risipa aceasta înlătura gustul, obosea. Monotonia copiei aidoma decepţiona.
Verona a crezut însă în ceea ce făcea, a rămas neclintit la ideile lui, a fost sincer. Chiar dacă ar fi avut numai acest merit, că n-a căutat niciodată să înşele, să alerge după o curtoazie pe care o simţeai depăşind cu mult efecte ieftine şi încă numele lui nu trebuie uitat. Dar Verona a fost, într-o vreme când alţii şi-au mărginit pictura la desfătări intime de atelier, cântăreţ pasionat al vieţii de plin aer, desfăşurată pe drumuri de ţară, pe holde, la luminişuri de pădure, sub razele unui soare puternic, în zvon de voie bună, un zvâcnet de sănătate şi vigoare”, nota Tache Soroceanu în martie 1946 în Adevărul.
