Bravul general-erou Ion Dragalina

Ion Dragalina s-a născut pe 16 decembrie 1860 în Caransebeș, într-o veche familie de grăniceri din Banat. Tatăl lui, Alexandru Dragalina, fusese ofițer în armata imperială austriacă, dar demisionase în 1859 și se mutase împreună cu soția, Marta Lazaroni, în România, devenind administrator al ținuturilor de graniță.

Tânărul a urmat școala primară în Caransebeș și școala de cadeți la Timișoara, apoi și-a continuat studiile militare la Academia din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară.

Ofițerul s-a căsătorit în 1886 cu Elena Giurgincă și au avut împreună șase copii: doi băieți și patru fete, dintre care una a murit în copilărie.

În 1887 Dragalina a demisionat din armata austro-ungară, a trecut granița în România și a fost încadrat în Armata Română cu gradul de sublocotenent, avansând până la gradul de locotenent-colonel.

În perioada 1908-1911, a fost comandant al Școlii Militare de Infanterie din București, iar la începerea Primului Război Mondial avea gradul de general de brigadă și conducea Comandamentul 3 teritorial.

În anul 1916, înainte ca România să intre în Primul Război Mondial de partea Aliaților, Ion Dragalina a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie care acoperea frontiera de vest a României.

Divizia sa a luptat cu curaj, în august 1916, la Orșova și pe valea râului Cerna. După ce au atacat inamicul în dimineața zilei de 15 august 1916 la Porțile de Fier, trupele române aflate sub comanda lui Dragalina au reușit, pe 19 august, să elibereze orașul Orșova. Ofensiva germano-austro-ungară a fost oprită până la începutul lunii octombrie, Divizia I reușind să-și mențină pozițiile.

Ca urmare a declanșării unei masive ofensive germane și austro-ungare în Valea Jiului, generalul a fost numit în funcția de comandant al Armatei I. A decis să ducă lupta în munți, stabilind începerea ofensivei: “Cer imperios la toți, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viața a sfântului pământ al țării noastre, apărarea vetrei strămoșești, a ogorului și a cinstei numelui de român. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”

În dimineața zilei de 12 octombrie 1916, generalul Dragalina a plecat personal în Valea Jiului, în recunoaștere, a ajuns în primele linii și a trecut podul din apropierea Mănăstirii Lainici, unde s-a spovedit și s-a împărtășit.

La întoarcere, podul a fost cuprins într-un schimb de focuri, mașina sa a trecut în viteză pe pod prin ploaia de gloanțe, dar două gloanțe l-au rănit în brațul stâng și în omoplat.

Mașina a ajuns în tabăra română și Dragalina a fost transportat la postul sanitar unde a primit primul ajutor de la medicii de front. A fost dus la Târgu Jiu și apoi la Craiova, unde doctorii au constatat că este necesară amputarea brațului, însă nu aveau materialele necesare pentru a face dificila interveție chirurgicală în condiții de siguranță pentru pacient. Consultându-se cu colegii de la București, medicii au decis că generalul trebuie transportat în Capitală, deși riscurile de a se infecta în timpul drumului erau mari,

Generalul a fost transportat de urgență la Spitalul Militar amplasat în Palatul Regal din București, dar pe drum rana i s-a infectat. Trenul a ajuns la București abia în seara zilei de 13 octombrie și a primit îngrijiri medicale.

Trei zile mai târziu, pe 16 octombrie 1916, i-a fost amputat brațul stâng, iar spre seară s-a declanșat septicemia. Ion Dragalina a murit în seara zilei de 9 noiembrie 1916.

Slujba de înmormântare a fost oficiată la Biserica Albă din București, în prezența regelui Ferdinand, a principelui Carol, a premierului Ion I. C. Brătianu, a lui Vintilă Brătianu, ministrul de război, alți membri ai guvernului, reprezentanți ai misiunilor diplomatice la București, gazetari și oameni de rând. Generalul a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, cu puțin timp înainte de ocuparea Bucureștiului și de refugiul armatei, Parlamentului, Guvernului și familiei regale la Iași.

“Noi, cei din trupele de acoperire de la Cerna, l-am cunoscut în memorabila noapte a intrării noastre în acţiune. În zorii zilei de 19 august trebuia să cucerim muntele Alion, fortificaţie formidabilă, pe care tehnicienii germani o considerau inexpugnabilă.

Trupele aşteptau ordine de pornire, adunaţi pe valea Vodiţei, chiar în apropierea minelor mănăstirii ridicată de Sfântul Nicodim, prima bisericuţă creştină cerută prin revelaţie divină pe locul vechilor altare daco-romane.

Până în zori mai erau trei ore. Generalul ne-a vorbit chiar de pe locul sfântului pristol al bisericii. Simţeam cum îşi stăpânea cu greu emoţia, sub cadenţa vibrantă şi metalică a cuvintelor.

„Inamicul susţine că nu există putere să cucerească Alionul. Eu însă cunosc puterea voastră, fiindcă nemărginite sunt puterile sufletului românesc. Voiu fi tot timpul alături de voi, ca soarele să răsară odată cu tricolorul pe crestele Alionului!”

Peste câteva ore Alionul era în mâinile noastre, cu toate înălţimile Cernei şi prin atacuri repezi şi necruţătoare cădeau apoi Orşova şi Tuforul, Topleţii şi Pecenişca până în raza Băilor Herculane.

De pe înălţimile Cernei, fiul Banatului şi marele nostru şef trimitea fraţilor bănăţeni primul semn al biruinţei, vestindu-le victoria românească şi eliberarea.

Zi cu zi aşteptam ordinul de înaintare spre Caransebeş.

Germanii îşi aruncă însă în luptă diviziile de elită. La Jii se cerea un stâlp de granit şi un mare animator. Regele Ferdinand încredinţează generalului Dragalina comanda armatei I-a din Oltenia.

El îndreaptă într-o zi ceea ce distrusesră alţii în luni de zile. Concepe o mişcare îndrăzneaţă, zvârlind două batalioane din unităţile de la Cerna în spatele coloanei bavareze care scoborâse prin pasul Frânceşti şi se afla la 12 kilometri de Tg. Jiu.

Opt companii am străbătut în marş de forţă cei peste 150 de km. de la Cerna, prin Balta şi Baia de Aramă, spre trecătorile Gorjului prin care se revărsau valurile diviziilor germane.

Ar trebui ca ordinul de zi al generalului Dragalina dat în acele memorabile clipe — şi care constitue cea mai sublimă apoteoză a eroismului său — să fie învăţat pe de rost de fiecare copil şi om matur.

El invocă, într-o inspiraţie de iluminat, pe Dumnezeu şi Patria pentru jertfa supremă. Dar comandantul ştie să dea exemplu. În primele rânduri el îmbărbătează prin prezenţa şi sângele său rece. Vigilenţa spionilor îi urmăreşte însă paşii, care aduc victoria în locul dezastrului. Luptele ce se dau sub privirea lui amintesc tragicul şi măreţia celor de pe Columna Traiană. Sub ochii generalului brigada de fier „Maria Luiza” îşi împuşcă peste 1400 de cai, pentru a se putea retrage pas cu pas din umilitoarea înfrângere.

Pe Jii, gorjenii îndârjiţi trec la contraatacuri prin apele furioase ale râului, distrugând cerbicia teutonă. Pretutindeni inamicul intrat în panică se retrage în derută, lăsând în mâna trupelor noastre prizonieri, tunuri şi mitraliere.

Spionii îl urmăresc însă de aproape şi când trecea de la o poziţie la alta, obiectivele mitralierelor inamice abil ascunse în stâncile defileului îi ciuruie prin pânză de gloanţe braţul şi coasta stângă.

Vestea străbate frontul cu iuţeală şi generalul primeşte la Tg. Jiu ştirea victoriei, pe care armata din Oltenia o aducea omagiu marelui său comandant.

La Craiova cere să i se taie brațul pentru a reveni în mijlocul trupelor ce-l aşteaptă.

La ezitarea doctorului, generalul declară hotârît că-i ajunge un singur braț.

E operat. Dar Regele Ferdinand aflând că vindecarea nu mai e posibilă, cere să-i fie adus eroul în Palatul Regal. Acolo — simţind că moare — generalul își cheamă fiul — pe căpitanul artilerist Corneliu Dragalina, de asemeni greu rănit în urma eroismului cu care salvase de la pieire sigură divizia sârbească din Dobrogea, şi cu ochii umeziţi de lacrimi, îi spune:

„Cornel, îndreaptă-mă cu faţa spre Banat. Tu să le spui că am murit cu ei în gând!” Acestea i-au fost ultimele cuvinte.

La groapă l-au urmat — în cadrul funeraliilor naţionale — cinstite de Rege şi întregul guvern — calul, câinele lui drag şi ordonanţa ce nu-şi mai stăpânea plânsul.

Dar în aceeaşi zi plângeam şi noi pe front sau în spitalele unde zăceam răniţi.

Mişcător a fost salutul delegaţiunilor de ostaşi venite de pe front. În încremenirea lor mută, vorbea sentimentul ce depăşeşte graiul sau plânsul.

Dar, nimic n-a egalat în tot decursul războiului nostru gestul marelui Rege Ferdinand I. Fără un cuvânt, el a îngenuchiat lângă sicriul eroului şi cu ochii plini de lacrimi a rostit o rugăciune. Apoi ridicându-se, a salutat cu mâna la chipiu pe „viteazul general” cum l-a numit cu drag şi i-a pus pe piept crucea ordinului „Mihaiu Viteazul”.

S-au rostit multe cuvinte şi cuvântări, dar niciuna n-a avut nici măreţia, nici sfinţenia morală a tăcutei rugăciuni rostită în genunchi de un mare Rege, care saluta în ilustrul fiu al Banatului însăşi desăvârşita întrupare a patriotismului şi a eroismului românesc.

Generalul Dragalina doarme în cimitirul eroilor de la Belu somnul veşniciei, alături de genialul zburător al Ardealului Aurel Vlaicu.

Mă întreb câţi îşi vor pleca astăzi genunchii în faţa criptei şi amintirii lui nemuritoare şi se vor ruga aşa cum şi i-a plecat şi s-a rugat cu douăzeci de ani în urmă, smerit şi pătruns de recunoştinţă, Regele ţării?”, scria, în 1936, G. Lungulescu în ziarul Universul.

Pe aceeași temă: August von Mackensen, mareșalul german care a ocupat Bucureștiul

Fiul său, Corneliu, a devenit general, iar un al fiu, Virgil, a devenit comandor în Marina Regală Română.

Una dintre fiicele sale, Viorica, a fost condamnată de autoritățile comuniste la cinci ani de închisoare pentru uneltire contra securității statului român, doar pentru că studia filozofia lui Rudolf Steiner. Tânăra a fost reținută inițial pe 13 ianuarie 1954, timp de nouă luni, la Ministerul de Interne, apoi a fost dusă la Mislea, unde se afla închisoarea de femei. Una dintre celelalte surori a ajuns, printr-un concurs de împrejurări, în audiență la Petru Groza care, auzind că este vorba despre fata generalului Dragalina, a decis să fie graţiată după aproape doi ani de închisoare, în 1956.

 

Pe aceeași temă:

Ecaterina Teodoroiu, povestea eroinei de la Jiu