Balurile erau cele mai căutate petreceri ale bucureștenilor în secolul al XIX-lea. Nicolae Filimon, în “Ciocoii vechi si noi”, spune că cele dintâi baluri publice în București au fost organizate prin 1814, când Domnița Ralu, fiica lui Ion Caragea-Vodă, a dat ordin să fie construită pe locul numit la Cișmeaua Roșie de lângă Biserica Albă de la Podul Mogoșoaiei (intersecța dintre Calea Victoriei și strada Berthelot de astăzi) o sală în care se adunau boierii, soțiile și fiicele lor pentru a petrece nopțile lungi de iarnă.
Dupä revoluția de la 1848 Ieronim Momulo închiriase casele familiei lui Dumitru Slătineanu și construise, pe lângă un restaurant și o cafenea elegantă, și o sală ce servea pentru adunări și baluri publice, dar după zece ani, urmând modelul inaugurat de Momulo, numărul unor asemenea săli se mărise.
Astfel de locuri mai erau Sala lui Bossel, Sala Orfeu și Sala lui Schlatter de lângă grădina de la Cișmigiu, dar în aceeași perioadă se deschiseseră și alte săli pentru nunți și pentru balurile organizate de oamenii din clasa de mijloc a societății bucureștene.
Poliția le împărțise pe categorii, cele enumerate mai sus făcând parte din prima clasă. În cea de-a doua intrau “Sala de la Pomul verde” a lui Hagi Tomitu, aflată pe Strada Sfânta Vineri, și cea de la Hanul Roșu, sala Herasca, situatată peste drum de Hala Vechiturilor și cea numită “La Eisenbahn”, care aparținea unui fost funcționar neamț de la atelierele Căilor ferate și care se afla în mahalaua Dudescului, peste drum de biserica Sf. Apostoli.
Într-o a treia categorie erau clasate cele pentru petrecerile tinerilor din clasa săracă, una dintre ele fiind sala de bal a lui Ianoș, găzduită în casele din strada Schitului Măgureanu. Aici avea școală de dans eminentul profesor Schmidt, absolvent al unei școli de coregrafie de la Dresda, care era maestrul oficial pentru întocmirea balurilor și conducerea cotilioanelor la Palatul Regal. În aceeași categorie mai erau Sala lui Ziepzer, din colțul bulevardului cu strada Sf. Constantin, și cea de pe Podul Beilâcului, numită “La Salcia pletoasă”.
La Bossel și la Slătineanu cânta orchestra bătrânului Iulius Wiest, profesor de vioară la Conservator, iar petrecerile organizate aici erau frecventate doar de lumea aleasă a Bucureștilor.
La Wilcek cânta o orchestră nemțească, iar clienții obișnuiți erau modiste, croitorese, negustori și băieți de prăvălie, mulți dintre ei nemți și unguri, dar sala Wilcek era vizitată și de mulți tineri înstăriți care veneau pentru domnișoarele cu care se aflau în “tratare de amor”.
Sala de la Pomul Verde se afla într-un fund de curte de la capătul unui gang, aici atmosfera era întreținută de o trupă de doisprezece muzicanți de la Istanbul, iar garderoba era într-o prăvalie a unui bărbier. La intrarea în gang era așezată o piatră mare pe care vizitatorii își puneau picioarele pentru a-și spăla încălțămintea de noroiul cu care veneau de prin mahalalele lor sau își schimbau ghetele murdare cu pantofii pe care îi aduceau înfășurați în cârpe sau în ziare. Deseori balurile de aici, ca mai toate cele din a treia categorie, se încheiau cu scandaluri care degenerau în încăierări.
Cu timpul, doamnele și domnișoarele care aparțineau elitei bucureștene au început să prefere seratele în sălile teatrelor, iar balurile erau fie mascate, fie deschise, adică doar costumate, iar aceste petreceri erau bune ocazii pentru organizarea unor colecte ale societăților de binefacere care puteau strânge fondurile necesare ajutorării săracilor orașului.
