August Mackensen s-a născut pe 6 decembrie 1849 în Haus Leipnitz, în apropiere de satul Dahlenberg din provincia prusacă Saxonia, și a fost fiul lui Ludwig și al Mariei Louise Mackensen. Băiatul a fost înscris la Realgymnasium din Halle în 1865 și patru ani mai târziu și-a început serviciul militar ca voluntar în cadrul Regimentului 2 de husari. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871, a fost promovat la gradul de sublocotenent și a câștigat Crucea de Fier clasa a II-a, iar după război a studiat la Universitatea Halle, dar s-a întors în armata germană în 1873.
Ofițerul s-a căsătorit în 1879 cu Doris von Horn, sora unui camarad ucis în luptă, cuplul având două fiice și trei băieți. În 1891, Mackensen a fost numit în Statul Major General de la Berlin și l-a impresionat atât de mult pe Kaiserul Wilhelm al II-lea, încât acesta i-a oferit comanda Regimentului 1 de Husari. Ofițerul a purtat adesea uniforma distinctivă cu cap de mort după aceea și a fost înnobilat la aniversarea de 40 de ani a Kaiserului, pe 27 ianuarie 1899, devenind August von Mackensen. Soția sa a murit în 1905 și doi ani mai târziu s-a recăsătorit cu Leonie von der Osten, o tânără care avea 22 de ani la acel moment. În 1908, Mackensen a primit comanda Corpului XVII de armată, cu sediul în Danzig, împăratul încredințându-i-l pe prințul moștenitor pentru a-l instrui să devină un militar destoinic.
În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, ofițerul avea deja 65 de ani, iar corpul său de armată a devenit parte a Armatei a VIII-a germane din Prusia Răsăriteană, condusă de generalul Maximilian von Prittwitz și apoi de generalul Paul von Hindenburg.
În noiembrie 1914, Mackensen a preluat comanda Armatei a IX-a de la Hindenburg, a străbătut liniile rusești spre estul Europei, pentru faptele sale în prima parte a războiului fiind promovat la gradul de mareșal și primind Ordinul Vulturul Negru, cel mai înalt ordin al cavaleriei în Prusia.
În august 1916, după ce România a declarat război Austro-Ungariei, Mackensen a primit comanda unei armate multinaționale, cu generalul Emil von Hell ca șef de stat major. Trupele sale s-au adunat în nordul Bulgariei și apoi au avansat în Dobrogea. În același timp, un grup de armate germane și austro-ungare comandat de Falkenhayn a pătruns în România prin Pasul Vâlcan din Munții Carpați, în timp ce Mackensen a traversat Dunărea, iar armata română a fost nevoită se se retragă.
După trei luni de război, două treimi din teritoriul Regatului României fusese ocupat de Puterile Centrale, Bucureștiul căzând în mâinile armatelor Puterilor Centrale pe 6 decembrie 1916, exact în ziua în care mareșalul împlinea vârsta de 67 de ani. Mackensen a intrat în Capitală călare pe un cal alb și s-a instalat în Palatul Regal, devenind guvernator militar al sudului României, în timp ce armata, guvernul, Parlamentul și familia regală s-au refugiat la Iași.
Ultima sa campanie a fost o încercare de a distruge Armata Române, care, însă, se reorganizase după Ofensiva Kerensky. În timpul bătăliei de la Mărășești, ambele părți au suferit pierderi grele, dar armata română a ieșit victorioasă. Din cauza dezordinii care se instalase în armata rusă, România a fost forțată să semneze Armistițiul de la Focșani, urmat de rușinoasa Pace de la București. După încheierea războiului și retragerea armatelor germane, mareșalul și cei 200.000 de oameni pe care îi conducea au ajuns în Ungaria, iar Mackensen a fost ținut prizonier la Futog, în Serbia, până în noiembrie 1919, fiind unul dintre cei 896 de germani de pe lista criminalilor de război.
Până în 1920, mareșalul s-a retras din armată și a evitat aparițiile publice, însă în jurul anului 1924 a început să-și folosească imaginea de erou de război pentru a sprijini grupările monarhiste. Apărea frecvent în vechea sa uniformă de husari și a devenit foarte activ în organizațiile pro-militare ale mișcării revoluționare conservatoare.
În timpul alegerilor prezidențiale din 1932, Mackensen l-a susținut pe Paul von Hindenburg împotriva lui Adolf Hitler, dar după ce fuhrerul a câștigat puterea în ianuarie 1933, bătrânul mareșal a devenit un susținător vizibil, chiar dacă numai simbolic, al regimului nazist. În octombrie 1935, guvernul german i-a oferit lui Mackensen proprietatea Brandenburg din Brüssow, drept recunoaștere a meritelor sale în timpul Primului Război Mondial, dar mai ales pentru a-l recompensa pentru susținerea regimului lui Hitler.
Relația lui Mackensen cu naziștii a rămas totuși ambiguă, a apărut în uniforma sa neagră la evenimente publice organizate de Partidul Nazist, dar, pe de altă parte, s-a opus uciderii generalilor Ferdinand von Bredow și Kurt von Schleicher în timpul Nopții cuțitelor lungi din iulie 1934 și atrocităților comise în timpul invaziei Poloniei în septembrie 1939. La începutul anilor 1940, Hitler și Joseph Goebbels l-au suspectat pe Mackensen de lipsă de loialitate, dar nu au luat nicio măsură împotriva lui. Mackensen a rămas un monarhist devotat și în iunie 1941 a apărut în uniformă imperială completă la funeraliile kaiserului Wilhelm de la Doorn, în Țările de Jos.
Potrivit unei emisiuni de știri radiofonice din 15 aprilie 1945, August von Mackensen, care avea deja 95 de ani, a fost ținut prizonier pentru scurt timp de armata a II-a britanică imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Mareșalul a murit pe 8 noiembrie 1945, la vârsta de 95 de ani, în lunga sa viață fiind martorul a șase schimbări de regim ale țării natale: Regatul Prusiei, Confederația Germană de Nord, Imperiul German, Republica de la Weimar, al Treilea Reich și ocupația aliată postbelică a Germaniei.
