Joe Boyle s-a născut pe 6 noiembrie 1867 la Toronto, fiind cel mai mic din cei patru copii ai unei familii de imigranți de origine irlandeză, și a urmat cursurile Colegiului Woodstock, apoi a făcut un stagiu de trei ani în marina militară. În 1888 a cunoscut-o pe o anume Mildred Raynor, o tânără din Belgia care era divorțată și avea un copil, iar aceasta a devenit după doar trei zile soția lui.
Mildred i-a dăruit patru copii, dar căsătoria s-a destrămat în 1896, cei patru minori fiind împărțiți la divorț între soți. În 1908, Boyle s-a recăsătorit cu Elma Louise Humphries, împreună cu care a avut alți trei copii.
Pe 16 septembrie 1916, “Gazette Officielle du Canada” consemna numirea lui ca locotenent onorific al miliției canadiene, iar în 1917 președintele american Herbert Hoover, care îi era prieten, i-a sugerat să lucreze pentru Asociația Inginerilor Americani, care ajuta la reorganizarea liniilor feroviare ruse. Foarte curând Boyle a plecat în Rusia și și-a început misiunea.
De aici, canadianul a ajuns în România (pe 12 septembrie 1917), a luat legătura cu Ministerul Transporturilor și cu responsabilii căilor ferate si a prezentat guvernului român aflat în refugiu la Iași un plan pentru aprovizionarea cu hrană a Moldovei, ce era grav afectată de foamete.
La începutul lui decembrie 1917, colonelul canadian Joe Boyle și căpitanul englez George Hill se îndreptau către Sankt Petersburg, dar Constantin Diamandy, ambasadorul României în capitala Rusiei, i-a rugat să-l viziteze înainte de a părăsi orasul. În culmea disperării, Diamandy le-a prezentat celor doi situația tezaurului României, care se afla depozitat la Moscova, și le-ar fi făcut următoarea declarație: “V-o spun, situația e fără scăpare. România n-are bani. Știți că de la luarea Bucureștiului (după ocupația trupelor feldmareșalului August von Mackenzen) am expediat rezervele noastre de aur, bijuteriile Coroanei, arhivele Afacerilor Străine și stocurile de bilete de bancă la Kremlin pentru a fi puse acolo în siguranță.
Totul se găsește încă la Moscova și acum, când bolșevicii au naționalizat toate bunurile și sunt pe punctul de a ne sili la război, vom pierde ultimele noastre resurse. N-avem nici chiar presă pentru bilete la Iași. Dumnezeule, este înspăimântător!… Dacă o parte numai din acest tezaur ar putea fi adus la Iași, ce ușurare pentru sărmana mea țară!… Domnilor, daca veți reuși, veți fi salvatorii noștri. Dacă dumneavoastră îmi veți spune că aceasta se poate, știu că se va face!”
Joe Boyle si George Hill și-au luat angajamentul să facă tot ce le va sta în puteri pentru a aduce tezaurul României la Iași, iar Diamandy, depozitarul nominal al tezaurului, s-a grăbit să dea instrucțiunile necesare delegaților români de la Moscova, spunându-le să le elibereze domnilor Boyle si Hill toate obiectele și valorile, în cazul în care aceștia vor reuși să obțină consimțământul autorităților sovietice.
La Moscova, delegații români au întâmpinat cu rezerve dispozițiile lui Diamandy. Boyle si Hill au insistat însă să li se încredințeze tezaurul, sfătuindu-i să ceară instrucțiuni suplimentare prin telefon de la ministrul român la Sankt Petersburg, pentru “a nu regreta mai târziu”.
Cei doi au încercat apoi să obțină încuviințarea transportului din partea comandantului bolșevic Nikolay Muralov și, în urma unor îndelungate discuții, acesta le-a promis că va interveni pentru a obține autorizația cerută, care le-a fost eliberată în scris chiar a doua zi. Boyle si Hill puteau transporta la Iași bijuteriile familiei regale, biletele de bancă, arhivele străine aparținând României și câteva rezerve ale Crucii Roșii. Astfel a avut loc un transport parțial, dar cea mai mare parte din valorile ce făceau parte din tezaurul României a rămas neclintită în pivnițele de la Kremlin.
Peripețiile “trenului de aur” au fost relatate în paginile ziarul Patria din 1933, după mărturisirile pe care căpitanul George Hill le făcuse în volumul său, “Ma vie d’espion” (Paris, 1933, Editura Payon):
“Cea dintâi dificultate a avut o trenul la plecarea din gara Moscova. Şeful gării nu putea admite ca un vagon de lux (vagonul în care se instalaseră cei doi englezi aparţinuse familiei imperiale ruse) să meargă împreună cu alte vagoane de marfă. Cu greu a fost înduplecat să-i lase să plece astfel. Pentru ca totuși să nu poată merge prea departe, au dat ordin la gara cea mai apropiată ca vagonele de marfă să fie descoperite.
Lucrul acesta englezii l-au bănuit. De fapt în gara cea dintâi, unde ajunseră noaptea, un individ a venit, în mod discret, şi a descopciat vagoanele amintite. Boyle l-a lăsat să opereze liniştit, când a terminat i-a aplicat însă un pumn atât de zdravăn, încât acela a amuţit pe loc. Au încopciat apoi din nou vagoanele şi au pornit, la repezeală, mai departe. Trenul acesta, ca de altfel toate trenurile din Rusia din acel timp, nu putea însă trece prin gări tot felul de călători de ocazie, care din cauza dezorganizării serviciului de cale ferată își făceau călătoria cum apucau. Astfel și trenul cu comorile românești era supraîncărcat cu tot felul de indivizi, cărora era imposibil să te opui. Dacă aceştia ar fi bănuit ce ducea trenul lor! …
În gara Briansk se desfăşură o adevărată luptă între bolşevici şi soldaţii Radei Ucrainene. Pentru a trece peste această primejdie, au dat o viteză nebună trenului. 40 dintre călătorii nechemaţi au fost răniţi de gloanţe, geamurile vagonului imperial au fost sparte, trenul şi-a putut însă continua drumul.
Într-o altă gară au fost întâmpinaţi de un şef bolşevic, însoţit de o puternică escortă de soldaţi gata să roscolească fiecare ungher al trenului. Hill a îmblânzit atunci pe zelosul şef spunându-i că fac parte dintr-o misiune… canadiană şi ţara lui s-ar simţi foarte jignită dacă li s-ar face vreo neplacere. Au încărcat apoi pe bolşevici cu de-ale mâncării, cu votcă și ţigarete canadiene. Totuşi, șeful bolşevic s-a urcat în luxosul vagon pentru a face controlul.
– Ce duceţi acolo, a întrebat el, când a dat cu ochii de coşurile de răchită în care erau ascunse bijuteriile.
– Decoraţii canadiene, răspunde Hill.
I-a promis apoi că îndată ce va ajunge la Kiev va telegrafia preşedintelui Republicii americane, pentru a-i trimite şi lui o decoraţie. Astfel numai au putut scăpa de el.
A doua zi trenul s-a oprit brusc în plină pădure Era în toiul iernii şi zăpada cădea din greu. Locomotiva avuse o pană, iar lemnele s-au sfârşit Erau ameninţaţi să se împotmolească acolo. Atunci Boyle a adunat pe toţi călătorii – vreo 400 – şi cu marile lui daruri retorice i-a convins să taie lemnele necesare din pădurea vecină. Trei ore după aceasta o salvă intensivă le dădea de veste că au sosit la frontiera ucraineană.
Iarăşi răniţi, printre ei şi fochistul trenului. Dar au fost lăsaţi să înainteze. În noaptea următoare, după nu mai puţin de cinci zile de drum, au ajuns la Kiev. Aici şeful gării i-a surprins foarte neplăcut, spunându-le că el a prins de veste că transpoartă o comoară preţioasă. Au încercat să-l convingă că se înşală. Au decis însă să o şteargă cât se poate de în grabă. Spre seară pleca un tren spre Basarabia, la care au ataşat şi vagoanele lor.
Cel mai serios obstacol îi aştepta însă la Vapnyarka, gară de frontieră spre Basarabia. Acolo le-a ieşit în cale un şef de gară foarte nervos, care a anunţat că a primit ordinul de a nu lăsa să treacă nici un tren spre Basarabia. În scurt timp îşi făcu apariţia şi un general bolşevic, care-i declară arestaţi:
— Ştiu eu ce vreţi să duceţi în România. Dacă încercaţi să plecaţi, la o distanţă de 800 metri de gară vă aşteaptă două baterii de artilerie.
Ce să facă? Au început să studieze terenul. Pe una din liniile gării au dat cu ochii de o locomotivă sub presiune, într-o stare admirabilă. Au intrat în vorbă cu mecanicul şi fochistul, încercând să-i câştige cu alimente şi votcă. Sala de aşteptare se umpluse de soldaţi înarmaţi. Erau postaţi acolo, evident, pentru a-i supraveghea. Boyle a pus atunci oamenii lui să cânte din balalaici şi să facă voie bună. Veselia s-a comunicat şi soldaţilor de pază. Le-a servit şi acestora din ceaiul şi proviziile lor. S-au îngrijit, mai ales, să-i îndoape cu fum şi votcă. Le-a calmat astfel binişor zelul.
Când noaptea s-a lăsat – o noapte viscoloasă de iarnă – nu mişca ţipenie de om prin gară. După miezul nopţii, Boyle şi cu Hill s-au strecurat tiptil spre locomotiva sub presiune, iar pe un ofiţer ţarist care-i însoţea l-au trimis să taie firele telefonice. Au urcat apoi în locomotivă şi au aşezat revolverele în pieptul mecanicului şi al fochistului. Ameninţaţi astfel, aceştia au tras locomotiva la trenul lor şi au pornit tiptil mai departe. Santinela adormise tun. Când ceilalţi soldaţi i-au observat, părăseau deja gara. La câțiva kilometri depărtare îi așteaptă însă altă piedecă: bara le sta în fața trenului.
— Treci peste ea cu viteză maximă, spune Hill mecanicului.
— Chiar dacă mă ameninți cu moartea, nu cutez să fac aceasta, răspunde mecanicul.
Atunci Hill îl înlătură cu o lovitură în stomac şi conduce el maşina. Învăţase şi această meserie. Cum locomotiva era foarte rezistentă, au reuşit să rupă bariera. Până la sentinelele române nu mai era mult. Drumul până la Iaşi a decurs în linişte. Le-a trebuit nouă zile încheiate până în capitala Moldovei.
„La sosirea în gara (Iași), spune căpitanul Hill, două sute cincizeci de jandarmi înconjurară trenul nostru minuscul, alcătuit din patru furgoane şi un vagon special. Un detaşament de cavalerie înconjura pe jandarmi, pentru a asigura astfel, pe teritorul român, tezaurul naţional, pe care noi l-am transportat, fără escortă, de la Moscova până aici, printr-o ţară care nu mai cunoştea nici o lege, pradă războiului civil“
Englezul avea dreptul să scrie aceste cuvinte orgolioase. Primul ministru Ionel Brătianu a felicitat călduros pe cei doi ofițeri englezi, iar Regele Ferdinand a acordat colonelului Boyle Marea Cruce a Coroanei României, iar căpitanului Hill Ordinul Stelei României. Le meritau…”
*** Patria, aprilie 1933
Un an mai târziu, Mihail Gr. Romaşcanu a dezmințit în volumul său, “Tezaurul României de la Moscova” (Editura Cartea Românească, 1934), afirmațiile căpitanului George Hill care susținea că ar fi repatriat, împreună cu colonelul canadian Boyle, în ajunul Crăciunului din 1918, aproximativ 101 milioane lei aur din tezaurul României. “Ceva mai mult, scria Romașcanu, din unele părţi mai confuze ale lucrării acestui căpitan reiese că întregul nostru tezaur a fost readus în ţară”.
Economistul român a arătat că afirmaţiile căpitanului sunt adevărate numai în parte, întrucât cei doi au readus în ţară biletele de bancă ale Băncii Naţionale, în valoare de circa 57.500.000 lei, precum şi hârtie filigranată pentru tipărirea de bilete de bancă, restul susţinerilor fiind de domeniul fanteziei.
În martie 1918, Joe Boyle a întâlnit-o pe Regina Maria, așa cum chiar ea povestește în Jurnal. În epocă au circulat multe zvonuri despre o presupusă relație amoroasă între cei doi, dar nu există nicio sursă credibilă care să susțină aceste bârfe care au dăinuit până astăzi.
Cert este că la Conferința de Pace de la Paris din 1919, Boyle, prin relațiile sale, a fost cel care a ajutat guvernul nostru să obțină un credit de 25 de milioane de dolari de la guvernul canadian, motiv pentru care a primit ordinul “Meritul României”.
Mai mulți martori au povestit că, după moartea prematură a căpitanului (14 aprilie 1923), în fiecare an o femeie misterioasă, îmbrăcată în negru, punea flori la mormântul său de la cimitirul din Londra.
Rămășițele pământești ale aventurierului canadian au fost reînhumate în Canada, la Woodstock, Ontario, în 1973, la 50 de ani de la moartea lui, datorită strădaniilor unei asociații înființate de fiica sa, Flora Boyle.
Surse:
Capitaine George Hill, Ma vie d’espion, Editura Payot, Paris, 1933
Mihail Gr. Romascanu, Tezaurul român de la Moscova, Editura Cartea Romanească, București, 1934
Foto: Woodstock Library, Canada
Galerie foto:
