O parte a locuințelor bucureștene din centrul Capitalei aveau câte o cișmea cu pompă în curte și oamenii scoteau apa foarte limpede și rece din izvoarele subterane, dar calitățile ei potabile erau adesea viciate de infiltrații. Cișmele nu erau însă la îndemâna oricui și mai ales oamenii nevoiași erau obligați să folosească apa cumpărată.
Apa cumpărată de la sacagii trebuia însă să fie mai întâi “bătută cu făcălețul” și tratată cu piatră-acră (de alaun) pentru a fi limpezită. Pentru răcirea apei de băut, bucureștenii foloseau vara blocuri de gheață, acestea fiind strânse iarna din râurile din jurul orașului și ținute în pivnițele reci ale caselor. În unele familii apa era trecută prin niște conuri de piatră poroasă pentru a fi filtrate.
Pentru spălatul pe cap sau al rufelor, gospodinele obișnuiau să strângă apa de ploaie în vase pe care le puneau la burlanele de scurgere ale caselor, iar pentru îmbăierea trupului oamenii erau nevoiți să-și folosească din plin ingeniozitatea.
În afara persoanelor care mergeau la puținele băi publice (obicei care nu era mai frecvent de o dată la două săptămâni), mai toată lumea bucuresteană făcea baie acasă, în căzi speciale de tinichea de zinc sau în hârdaie cu doage de lemn, în albii de lemn, de plută sau de plop care erau vândute de rudari.
Vara mulți bucureșteni se mulțumeau cu un duș instalat în spatele curților sau după casă, instalații care presupuneau construirea unei cabine dintr-o împletitură de rogojini deasupra căreia se atârna o stropitoare de tinichea plină cu apă.
Ghidul lui Dimitrie Papazoglu de la 1871 ne spune că Bucureștiul nu avea la acel moment decât patru băi publice: baia turcească (hamam, cu aer uscat) din strada Șelari, baia rusească (cu aburi) de la Jignița, pe str. Negru-Vodă, baia din mahalaua Dudescului (zona Sfinții Apostoli) și baia cu pucioasă a doctorului Lucaci, din spatele Palatului Regal.
După mulți ani, baia turcească și cea de pucioasă au fost desființate, fiind înlocuite cu Băile Eforiei, mai mari si mai moderne, si cu Băile Doctorului Erdreich, care inițial erau situate pe strada Vestei, în spatele statuii lui Mihai Viteazul, apoi au fost mutate lângă Biserica Armenească.
În afară de aceste băi publice, primarul Pache Protopopescu a decis, în timpul mandatului său, să fie construită lângă Piața Legumelor o baie populară, destinată mai ales precupeților și hamalilor din Piața Mare. Aici tariful era 10 bani pentru spălarea sub dușuri și 20 de bani pentru o baie în bazinul cu apă caldă.
După câțiva ani de funcționare, această baie publică a fost lăsată în paragină și, în cele din urmă, dărâmată. Între timp, o societate particulară a construit pe strada Biserica Enei o instalație modernă, în conformitate cu normele igienei, pe care a numit-o Baia Centrală.
Cam în acelasi timp a apărut Baia Solacolu, de la capatul de afară al Căii Moșilor, și Baia Griviței, aflată lângă Biserica Sfinții Voievozi.
Totuși, populația Bucureștiului prefera să se spele acasă, iar persoanele în vârstă aveau un calendar bine stabilit al băilor: ajunul sărbatorilor mari, a doua zi după petrecerile pentru care munciseră mult, după curățenia sezonieră a casei și obligatoriu de ziua Sfântului Toader, când în apa de spălat se fierbeau rădăcini de Iarbă-mare.
Vara bucureștenii de rând se scăldau în Dâmbovița sau în lacurile Herăstrău, Floreasca sau Tei, iar aceste obiceiuri au persistat în mahalalele Bucureștiului până în anii ’40.
Sursa:
George Costescu, “Bucureștii Vechiui Regat”, 1944
